Pe-aici vine iarna cel puţin o dată pe an, întinderi albe călcate gingaș de maşini ca de niște pisici suple, elegante, oamenilor şi copiilor nu le pasă de iarnă,stau închişi în case și-n maşini confortabile, oamenii de prin părțile locului ştiu ce ştiu, săniuş, schiat, patinat, oameni de zăpadă – toate, niște prostii, iarna e o povară, iarna nu-ţi dă voie să te bucuri de ea, frigul te face neom, doar căldura te face om la loc. Tot ce contează pe timp de iarnă este adăpostul. Uite un mercedes negru clasa C cu geamuri fumurii model avangarde, un adăpost potrivit care lasă urme delicate, sobre pe zăpada de cinci degete. Se vede în depărtare un smoc de copăcei rahitici, iar ceva mai aproape se vede o colină şi-un drum ghicit pietros sub zăpada uşoară de noiembrie, o bisericuţă din lemn rămasă-n picioare din alte vremuri se ridică, ciudată, la capătul drumeagului, ţipenie de om, doar adăposturi.
Punând el pentru prima oară piciorul pe pământ suedez și nimerind într-un orășel din sud, un prieten remarca uluit că “aici e ca la sanatoriu”. Lumea este “cu totul alta” – un decor uniform, abandonat, devitalizat, nevrotic prin care actorii locali se strecoară, la răstimpuri, cu stânjeneala unor intruşi.
Altcineva îmi spunea deunăzi, cu mândrie autohtonă, că puţinii suedezi care vizitează România sunt interesați de două lucruri: de alcool şi de diazepam. Imaginea pe care Suedia o are printre noi, latinii, este aceea a unei naţiuni narcotizate, victima propriei bunăstări şi a supra-securizării sociale.
Ce să cauți tu, român, în Nord? Ce ai “de câștigat”?
Câștigi prilejul unic de a-ți studia excepționalul contur uman în condiţiile ideale ale unui mediu lipsit de stridenţe, sălciu, rigid, zgârcit, monoton, reprimant, emasculat. Aici e de tine! Remarci, deci, cu plăcere, că contribuția ta devine brusc una inestimabilă: impetuoasă și salvatoare. Solemn ești tu singur, cel care creează, practic, acel spațiu, locuindu-l suveran, iar decisive sunt doar acele înţelesuri care, rupte de sfârşeala depresivă a minţii suedeze, sunt resemnificate profund, duhovniceşte, româneşte. Nu-i de mirare că oamenii locului sunt neobișnuit de atrași de exuberanța ta. Le-o spui, deci, pe șleau, cu milă sarcastică “Aici la voi nici câinii nu latră”. Oamenii pleacă privirea și dau din cap aprobator. Nimeni n-a auzit vreodată vreun câine lătrând. Câtă dreptate are românul ăsta! Apoi își îndeasă căștile în urechi, încalecă bicicleta și-și văd, îngândurați, de drum.
Cei mai mulți suedezi, zice-se, sunt insensibili la transcendenţă. Sunt covârşiți de responsabilitatea târziu-modernă de a fi ei înşişi, sunt victime deznădăjduite ale neliniştii, nu au cum să se califice pentru cursa vieții propusă de noi, ăștia mai viguroși, mai realiști, mai aproape de Dumnezeu. Noi, ăștia de-aici știm de toate – să trăim, să mâncăm, să bem, să murim. Ei nu știu nimic! Nimic nu le iese. Până și social democrația lor s-a împuțit.
Armătura spirituală, umană şi intelectuală a românului îl califică nu numai pentru funcţia de ostaş al nădejdii eterne, dar şi pentru cea de judecător ale celor suedeze – deci trecătoare – măsurate, neîndurător, cu măsura celor româneşti – deci veşnice. “Niște păgâni”, zice românul. “Și niște blegi terorizați de concubine.”
Dați-mi voie să păcătuiesc și eu românește și să purced la o scurtă analiză – nu lipsită de tandrețe – a celor suedeze. Lăsând gluma la o parte, ceea ce îmi propun cu acest text este să fac cititorilor câteva sugestii de lectură nuanţată a culturii suedeze în ceea ce cred că are ea – în mod inevident – definitoriu. Aceste sugestii dau, sper, măsura simpatiei pe care o nutresc faţă de un popor prea adesea redus la evidenţe lineare şi clişee inoperante, şi niciodată privit în ceea ce are el adumbros, subtil, divagant sau transfigurator, în nerăbdările şi ezitările sale care sunt, adesea, tot atâtea soiuri de a rezista sau de a se abandona morții.
Starea de narcotizare este, ce-i drept, o realitate. Ea poate fi, în cele din urmă, o modalitate organică de dez-implicare în propriul proiect de viaţă, o manevră de sustragere din prozaicul cotidianului. De la vitregiile vremii (a căror forţă cel puţin simbolică nu trebuie subestimată) până la greu-suportabilele obligaţii sociale (care au culminat, în ultimul deceniu, cu adoptarea rigidă, pe nemestecate, a tuturor amendamentelor corecte politic imaginate vreodată), întreaga “agendă” scandinavă predispune la lehamite, oboseală și somn. Conjugată activ şi agresiv cu obsesia pentru precizie şi eficienţă, totul devine tăcere, îndărătnicie, imobilism.
Fireşte că pentru sufletul românesc născut în zarva histrionică a antecamerei Orientului, predispus deopotrivă la contemplaţie dezordonată şi la pragmatism melancolic, “tipul scandinav” este unul cu totul și cu totul inaccesibil. Însă, dacă suedezul, cu precauţia-i caracteristică şi cu excepţionala (!) sa lipsă de fler psihologic nu emite niciodată judecăţi de valoare pe marginea altor tipuri umane, românul este iute în verdicte şi întotdeauna dispus să judece diferenţa. Vede, deci, în suedez fie un molâu bețiv, dedat celor mai neverosimile vicii, fie un ipocrit progresist, cu accese irepresibile de cruzime.
Din câte îmi pot da eu seama, lucrurile stau în felul următor:
Pregătirea pentru sezonul verii suedeze este, într-adevăr, o afacere mediatică mult mai profitabilă decât şi-ar putea imagina cineva nefamiliarizat cu ritmul de viaţă scandinav care glisează cu o frenezie ameţitoare între efervescenţă şi letargie. Infidelitatea generică, flirtul, „clubbing”-ul și abuzul de alcool sunt teme preferențiale nu numai pentru media tabloide, ci și pentru publicațiile serioase. De cum dă firul ierbii, revistele de lifestyle şi canalele tv abundă în sondaje de opinie care testează disponibilitatea afectivă a femeilor pe timpul verii, ierarhizează tentaţiile bărbaţilor, discută parfumurile cu efect afrodisiac, cele mai frecventate săli de fitness şi cele mai aglomerate cluburi. Subiectele acestea sunt, mai apoi, analizate cu frenezie în bloguri, site-uri mai mult sau mai puţin specializate, albume muzicale, discuţii academice şi conversaţii private.
Contrastul dintre austeritatea lungii ierni şi lipsa estivală de „scrupul” (moral, social, afectiv) a suedezului în vacanţă poate fi frapantă. Această manieră scindată de a se raporta la el însuși și la lume reflectă, cred, o inabilitate specifică: aceea de-și valorifica social disponibilităţile interioare şi, prin aceasta, de a se percepe pe sine ca fiind un tot unitar.
Îmi pare că suedezul nu se simte, simultan, cetăţean şi fiinţă umană. El e ori una, ori alta.
Mulţi dintre suedezii pe care eu însămi îi cunosc îndeaproape trăiesc cu convingerea secretă că nu pot fi traşi la răspundere pentru compotamentul „de vacanţă”, şi cu atât mai puţin pentru cel manifestat la beție. S-ar spune că suedezul suferă de crisparea de a fi el însuși. Fondul acesta schizoid trece adesea drept ipocrizie. Aici apar totuși câteva nuanțe de care ar trebui să ținem seama. O parte din contradicțiile acestea comportamentale se datorează, cred, și background-ului protestant care se manifestă – ambivalent şi constrângător – chiar şi în lipsa motivaţiilor religioase. Îmi pare că protestantismul rămâne, în Suedia, un soi de sistem de operare care asigură “baza” invizibilă pe care se instalează şi derulează, scârțâit, toate programele zilnice: mândria și ciuda de a nu avea timp, interesul reprimat pentru bani și achiziții materiale, atracţia irezistibilă și teama nedesluşită faţă de loisir. Acelaşi “sistem de operare” conferă un soi de consistenţă nereflexivă unor valori cum ar fi atitudinea umilă, elogierea (adesea ostentativă) a utilului şi vigurosului în defavoarea oricărui tip de nuanță “barocă”.
“Baroce” sunt și emoțiile, toate. Cum bine știm, conduita neemoţională este extrem de costisitoare din punct de vedere psihologic. Dez-implicarea afectivă vlăguieşte. În context suedez, cred că s-ar putea vorbi despre un amestec de austeritate protestantă genuină și sobrietate conjuncturală mimată adesea neîndemânatic. Scene frecvente din viaţa publică ori intimă a unui suedez s-ar putea reduce, metaforic, la imaginea unui adolescent îmbrăcat în redingota tatălui său care-şi dă lecţii de austeritate în oglindă.
Pe fondul a ceea ce Åke Daun credea că este o frică aproape patologică de implicare socială s-a țesut – cu nesăbuință – o cultură socială bazată pe autonomia extremă, dar montată, din umbră, de cele mai radicale și mai nevrotic-autoritare mecanisme de control social.
Cultura publică din Suedia oglindește toate aceste contradicții. Preocupată de efecte, consecinţe, urmări, rezultate şi repercusiuni imediate, dar niciodată interesată de “insolitul” unor întrebări şi răspunsuri născute din autoreflexivitate, ideile şi dezbaterile culturale se nasc exclusiv in situ şi in concretu, au aspect şi scopuri practice, impecabile sub aspectul corectitudinii politice. Extrapolările sunt rarisime și atent normate, iar acolo unde se poate, subestimate. În Suedia, nimeni nu se pripește. Bäst att vara på säkra sidan spun ei, sau, mai simplu, better safe than sorry.
Prin contrast, cultura privată, secretată de şi întru singurătate, dezvăluie un suedez care arde, mocnit, în obsesia cauzelor şi într-o mizeră sărăcie a răspunsurilor restauratoare. Suedezul singur nu este, poate, omul reflexiv prin excelenţă, dar este omul care îşi refuză reflexivitatea cu cea mai mare înverşunare. Nu pot să nu bănuiesc în spatele acestei rezistenţe înfiorarea celui care intuieşte că nu-şi poate croi, de fapt, drum spre el însuşi, iar dacă o asemenea aventură i-ar fi totuşi îngăduită, ar trebui să plătească această ardoare vitală cu viaţa însăşi. Or, pentru suedez, viaţa este vară, iar vara este nu doar îndemnul suprem la nereflexivitate (particularizată exemplar prin pescuit, festivaluri muzicale şi bere), ci şi starea supremă de consolare după lungul drum al iernii, după acel umblet somnambulic pe buza Văii Plângerii, în umbra rece-a morţii, la un pas de el însuşi.
Nu va înceta niciodată să mă mire opoziţia asta aproape paralizantă dintre “stilul” suedez public – asumat, dar debil – şi “stilul” suedez intim – neasumat, dar tragic-apăsat. În acel perimetrul minat al fondului individual rămas fără formă socială se pun necontenit probleme, dar nu se găsesc niciodată răspunsuri.
În mod surprinzător, această contradicție este oglindită impecabil de… muzica pop.
Arta suedeză de ieri şi de azi, minoră sau însemnată, cultă sau populară este, îmi pare, într-o măsură covârşitoare, un “fruct” şi un “simptom” al singurătăţilor şi tenacităţilor suedeze. Într-o ţară în care se poate vorbi despre o distribuţie relativ uniformă a fricii de expunere socială, fiecărui ins îi va reveni sarcina de a administra partea sa de deznădejde şi de solitudine; şi de a elabora în jurul propriilor blocaje interioare – după putinţă şi ştiinţă – o poetică a morţii sau o poetică a vieţii. Adesea, în Suedia, prima o disimulează pe a doua. Și invers.
Există în muzica pop suedeză – mai cu seamă exporturile de mare succes cum ar fi Abba sau Roxette (precum și în avatarul local, Gyllene Tider) – un estivalism amator şi naiv care nu convinge, ci înduioşează, care nu înveseleşte, ci distrage.
De la “Mamma mia” (Abba, 1975), “Dancing Queen” (Abba, 1977), “Sommartider” (Gyllene Tider, 1982), până la “Joyride” (Roxette, 1991) şi “Här kommer alla känslorna på en och samma gång” (Gessle, 2003) ceea ce ni se propune este o voioşie sălcie, şubredă, convalescentă. Se dă, parcă intenţionat, ocol vitalului şi voluptosului, şi nu se depăşeşte niciodată latura “mondenă” a organicului.
Succesul uriaș al unor compozitori precum Björn Ulvaeus (Abba) sau Per Gessle (Roxette, Gyllene Tider) se bazează în mare parte pe capacitatea lor de a crea – cu tenacitatea unor oameni de afaceri şi cu entuziasmul unor adolescenţi – o muzică “omisivă”, tandră, neexcesivă, şi nu una contorsionată, anomică, de “debuşeu”.
Complet lipsit de miză existenţială ori socială, şlagărul suedez devine lesne o păcăleală general-acceptată fiindcă propune, aproape explicit, eludarea oricărei forme de dramatism sau de angajament. Avem o atitudine evitantă şi “neserioasă” care înduioşează şi convine.
Această programatică lipsă de grandoare câştigă simpatia amuzată a ascultătorului de muzică uşoară.
Caracterul “plăcut” şi “solar” al muzicii pop suedeze, în aparenţă nutrit de optimismul confortabil al unor compozitori lipsiţi de uimiri şi drame existenţiale, nu s-ar fi putut, în realitate, naşte decât în Suedia – care, spre uimirea tuturor, după Statele Unite şi Marea Britanie, este cea mai mare producătoare de muzică lejeră.
În muzica suedeză se fluieră mult. Fluieratul, ca marcă a unei predispoziţii existenţiale lejere, este menit să descânte poetica morţii. Să lămuresc metafora.
Prin anii ’60, Herbert Hendin, un psihanalist deviat înspre cercetarea experimentală și cantitativă, a avut ideea de a face interviuri cu scandinavi cu pulsiuni suicidare. Lucrarea n-a rămas fără ecou. Hendin vorbea acolo, printre altele, de preocuparea exagerată a suedezilor pentru performanţă şi succes social care, știm cu toții, este anxiogenă. Timiditatea, teama de conflict, individualismul, agresivitatea reprimată, sunt, toate, crede Hendin, “trăsături naţionale”.
