În mod onest, întreaga pledoarie pentru „naționalismul economic” se poate reduce la o singură cerere: statul trebuie să sprijine produse cu raport calitate/preț inferior pe motiv că sunt de producție internă. Că vorbim de protecționism al pieței interne, că vorbim de subvenții, de „51% produse românești”, de interdicții mai mult sau mai puțin mascate pentru străini, de închiderea magazinelor mari în weekend etc. – toate sunt diferite mijloace pentru scopul sus-pomenit. Nota bene, că tot vorbeam de onestitate, enunțul trebuie considerat integral. Dacă consumatorii români ar considera, după criteriile fiecăruia, că produsele interne sunt cele mai bune de pe piață atunci statul român n-ar avea vreun motiv să intervină pentru simplul motiv că oamenii le-ar cumpăra singuri. Intervenția statului este necesară, este cerută tocmai pentru acest motiv singular: ca să le compenseze inferioritatea.
Or fix asta s-a întâmplat în cazul Hexi Pharma, nu? Da, raportul era chiar foarte, foarte scăzut în cazul dezinfectantelor de acolo, dar a enunțat și argumentat vreunul dintre cei care susțin cu măsuri sus-pomenite unde anume ar trebui pusă o limită, și după ce criteriu? Cât de diluată să ajungă calitatea, respectiv de crescut prețul produsului intern, în raport cu produsele străine, ca să sprijinul statului să se oprească? Jumătate? O zecime? De ce nu o miime? Cât de jos trebuie să ajungă mai departe raportul ca statul, nu doar să se oprească cu sprijinul, ci chiar să-l interzică? Hm? Repet, nu știu să fi lămurit nimeni limitele astea, cu toate că discursul „naționalist economic” e în plină vogă! Pot prespune că astfel de limite nu există. Prin urmare, naționaliștii noștri, foarte prezenți și în presă și în parlament, ar trebui să iasă acum să explice că nu e absolut niciun fel de motiv de scandal. Mai mult, să argumenteze că nu există niciun motiv de schimbare, de orice fel de schimbare. Achiziționarea produselor Hexi Pharma, firmă 100% românească, este exact politica pe care o sprijină ei. Le urez sincer să nu aibă nevoie de spitalizare, iar dacă au atunci le urez să aibă baftă. Că la discurs văd că au deja destulă – există o orbire intelectuală, ca să folosesc un termen blând, extrem de contagioasă și greu de vindecat, dar care măcar nu doare.
Încă două note privind „onestitatea” pomenită în primul paragraf. Prima, văd argumente care merg pe linia „dar produsele noastre chiar SUNT mai bune”. De cele mai multe ori cel care formulează argumentul este cât se poate de onest și de bună-credință. (Ca paranteză, la fel cum sunt, sunt absolut convins, majoritatea concetățenilor mei care susțin „naționalismul economic”, pentru că sună bine și nu-i văd consecințele negative pentru națiune însăși. Supărarea mea merge împotriva celor care știu sau ar trebui să știe, cei care publică și care votează în domeniu) Dar buna-credință a celor care aduc un argument nu-l face neapărat valid. În acest caz nu este, eroarea care-l invalidează aproape de fiecare dată este definirea îngustă, irealistă, a calității. Haide să vă dau un exemplu, foarte comun: comparația dintre roșiile de la țărani și roșiile de hipermarket. Sunt mai bune cele ale țăranilor? Cu siguranță! – dar numai dacă ne referim strict la produs, în sine, și la prețul cu care l-ar da omul la ușă, în sat. Consumatorul urban nu-l poate cumpăra direct de acolo. Astfel, în realitate, în raportul calitate/preț trebuie să intre și costul în bani și timp pentru a ajunge la produsul respectiv, accesibilitatea lui. Și raportul devine din nou inferior celui al roșiilor de hipermarket. Subvenționarea sau impunerile către hipermarketuri nu înlătură acest cost, desigur, doar îl transferă și-l ascund. Afirmația din primul paragraf rămâne la fel de validă.
A doua notă, tot la capitolul onestitate, mai precis lipsă a ei. Am spus că „naționalismul economic” cere la modul singular intervenția statului în sprijinul produselor interne inferioare în raportul calitate/preț. Susținătorii lui încearcă să justifice sau să ascundă realitatea asta, folosind un unic termen magic: „strategic”. Nu contează deci prețul sau calitatea, contează că produsul sau domeniul e „strategic” și de asta trebuie ajutat. Nu e dată vreo definiție rezonabilă a termenului, în context, de fapt nu e dat nimic care ar putea servi la asta. Orice în economia noastră poate deveni strategic. Utilaje agricole? Sunt strategice. Materiale plastice? Strategice și ele. Terenuri agricole? Domeniu absolut strategic. Îngrășăminte? Strategice. Alimentele? Indubitabil strategice. Și energia? Și energia! Resursele? Clar, strategice. Transportul feroviar? Stra-te-gic! Totul e strategic! Un mic truc verbal nu e însă un argument valid, și nu se poate contraargumenta pe termeni care ocolesc încăpățânat dicționarul.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
