Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.
Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.
Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.
Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale. Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.
Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.
Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate – cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).
Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].
Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.
Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:
Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.
Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein, a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi un surplus costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.
Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.
