Zece ore de negociere, un previzibil eșec și o cădere cu încă 7% a prețului petrolului sunt împreună marca întâlnirii de duminica trecută de la Doha, capiatala Qatarului, a țărilor mari producătoare de petrol, membre și nemembre OPEC. Miza reuniunii a fost ajungerea la un acord de înghețare a producției mondiale de petrol la valorile din luna ianuarie, pentru a permite lichidarea stocurilor acumulate în ultimii doi ani, ceea ce mai departe ar duce la scumpirea petrolului. Căci lumea este într-o criză de supraproducție de petrol, prețul barilului scăzând de la $115 în vara lui 2014 până la $28 în ianuarie 2016, cu un timid reviriment la $43 în anticiparea unui rezultat pozitiv la Doha. Doar însă pentru a cădea din nou la $40 în ziua de după reuniune.
Eșecul era previzibil în primul rând pentru că, înainte de întâlnire, Arabia Saudită condiționa un eventual acord de înghețare a producției de petrol de asumarea lui de către toate țările OPEC, ținta fiind de fapt cel de-al doilea cel mai mare producător al organizației și implicit cel mai puternic concurent, Iran. Numai că Iranul și-a anulat participarea cu doar o zi înainte de reuniune, fiind evident că nu are de gând să cedeze presiunilor saudite. Motivul este lesne de înțeles, căci proaspăt eliberat de constrângerile a zece ani de embargou și sancțiuni economice, prin acordul istoric cu Occidentul din vara lui 2015, Iranul are tot interesul să vândă cât mai mult petrol și să câștige o cât mai mare cotă de piață pentru a-și reconstrui economia. În plus Iranul și Arabia Saudită sunt de un an într-un conflict militar indirect în Yemen-ul aflat în război civil, unde intervenția militară a Arabiei Saudite se confruntă cu forțele finanțate și înarmate de Iran.
Pare o istorie dintr-o altă lume, fără legătură cu noi. Numai că, ne place sau nu, prețul petrolului ne privește pe absolut toți. Fie că e vorba de benzina unei mașini, de motorina unui camion sau a unui utilaj agricol, de cherosenul unui avion, ori de păcura folosită de un utilaj industrial, absolut tot ce folosim și consumăm în viața noastră de zi cu zi a fost la un moment dat transportat sau prelucrat de un vehicul sau de un utilaj industrial care a ars un combustibil obținut din petrol. Mai mult, tot plasticul care ne înconjoară – și suntem fără îndoială o societate a plasticului – este un produs rezultat din prelucrarea petrolului în industria petrochimică. Petrolul este omiprezent în jurul nostru, așa că orice evoluție e prețului său ne afectează direct și imediat nivelul de trai. Și nu prin costul plinului de combustibil de la mașina proprie, dacă o avem – așa cum naiv tind mulți să creadă, deși acesta este cel mai mic impact real – ci prin prețurile tuturor produselor și alimentelor pe care le cumpărăm zilnic. Iar lucrurile de-abia de acum devin interesante.
Pentru că mai mult decât conflictul de interese Arabia Saudită – Iran, eșecul de la Doha era de fapt anticipat de un mesaj prea puțin înțeles și prea repede ignorat pe care Arabia Saudită îl transmite continuu de mai bine de un an. Într-o adevărată campanie de awareness, prin diverse voci oficiale tot mai înalte, inclusiv a Ministrul Petrolului, Arabia Saudită a repetat sistematic că se pregătește de epoca post-petrol, pentru că petrolul nu mai are viitor! Arabia Saudită, până mai ieri cel mai mare producător și exportator mondial de petrol, se pregătește de epoca post-petrol! Ba chiar intenționează să renunțe complet la combustibili fosili până în 2040! Vorbim de o Arabie Saudită ale cărei rezerve de petrol, atât cele cunoscute de 268 miliarde de barili, cât și cele estimate dar încă nedescoperite de alte 90 de miliarde de barili, i-ar ajunge să susțină actualele valori ridicate de extracție, de circa 10 milioane de barili pe zi, pentru încă un secol.
Campania a culminat la începutul lui Aprilie 2016, când într-un amplu interviu acordat Bloomberg Prințul Mohammed bin Salman a anunțat un plan de anvergură pentru fondul de investiții suveran al Arabiei Saudite (PIF), planificat să ajungă la o capitalizare de 2 TRILIOANE DE DOLARI, cu scopul de a migra economia țării spre industrie și tehnologie și de a renunța la petrol în următorii douăzeci de ani. Conform calculelor Bloomberg, un astfel de fond ar fi suficient astăzi pentru a cumpăra toate cele mai mari patru companii tranzacționate public la bursă: Apple, Google, Microsoft și Berkshire. Iar primul pas din acest plan de anvergură va fi reprezentat de listarea la bursă a 5% din compania de stat de petrol și gaze saudită, Aramco, al cărei IPO (listare inițială la bursă) prevăzut pentru 2018, dar care ar putea fi devansat în 2017, este așteptat să aducă noului fond suveran un plus de106 miliarde de dolari.
Simplul fapt că un astfel de plan este enunțat este un semn că ceva se schimbă major pe piața petrolului. Sigur, pentru consumatori eșecul de la Doha este o veste bună, căci cel puțin pentru o vreme benzina va rămâne ieftină, ori poate chiar va continua să se ieftinească. După, care, spun unii analiști ai pieței petrolului, cererea va ajunge din urmă producția și prețul va crește din nou, bazându-și previziunile pe comparația situației de astăzi cu cea din anii ’80. Însă dacă mesajul Arabiei Saudite nu este doar un joc al negocierii, ci unul de substanță, atunci în actuala criză a supraproducției de petrol și în evenimentele care s-au întâmplat în paralel cu ea stă codificat începutul unei schimbări radicale de paradigmă în piața mondială de energie și implicit în întreaga societate umană: zorii epocii post-petrol.
Este prematur și încă greu de imaginat cum ar arăta societatea umană eliberată de dependeța de petrol. Dar este ușor să ne-ntrebăm de exemplu ce ar mai fi terorismul, războiul din Siria sau criza refugiaților, dacă ISIS nu s-ar mai putea finanța din vânzarea de petrol pe piața neagră. Însă până la ce ar însemna epoca post-petrol, să vedem dacă suntem într-adevăr la începutul unei astfel de revoluții sau este doar o nouă amăgire. Iar pentru asta trebuie să înțelegem întâi originea actualei crize.
Atac economic la Rusia?
Cauza directă a actualei crize de supra-producție petrolieră este clară: decizia luată în toamna lui 2014 de Arabia Saudită, cel mai mare exportator mondial de petrol, de a-și majora producția zilnică cu 0.5% la 9.6 milioane barili/zi. O decizie care nu a mai fost urmată de nici o revenire la valori mai mici ale producției, ci din contră de noi creșteri de fiecare dată când existau semne de reviriment al prețului. Coincidența dintre decizia Arabiei Saudite din septembrie 2014 și valul de sancțiuni impuse Rusiei de către SUA și Europa la finele aceluiași an, ca răspuns la anexarea Crimeei de către Rusia și la declanșarea crizei din Ucraina, i-a făcut pe mulți analiști consacrați să susțină teoria că prăbușirea prețului petrolului este un atac economic al SUA împotriva Rusiei. Respectiv că este rezultatul unei noi înțelegeri secrete dintre SUA și Arabia Saudită pentru ca în paralel cu sancțiunile economice internaționale, să slăbească și mai mult bugetul Rusiei, dependent în pondere de peste 50% (!!) de încasările din exportul de petrol și gaze.
Teoria avea un temei solid în faptul documentat istoric că în urmă cu trei decenii, la finalul Războiului Rece, SUA a folosit prețul petrolului împrotriva Uniunii Sovietice. Atunci, în 1985, în urma unui acord secret negociat de administrația americană Ronald Reagn, sub pretextul protejării cotei de piață, Arabia Saudită și-a majorat producția de petrol. Efectul imediat a fost prăbușirea prețului petrolului și implicit a încasărilor bugetare ale Uniunii Sovietice. Patru ani mai târziu blocul sovietic devenea nesustenabil financiar, iar în 1989 Uniunea Sovietică era nevoită să-l abandoneze, punând capăt Războiului Rece și eliberând de sub influența sa țările din Europa de Est, între care și România. Alți doi ani mai tîrziu, în 1991, se destrăma însăși Uniunea Sovietică, Rusia rămânând atunci fără statele satelit cu care se înconjurase în ultimile secole.
Cu o asemenea eficiență demonstrată în istoria recentă, teoria atacului economic în 2014 împotriva Rusiei prin prețul petrolului părea mai mult decât evidentă. Numai că exact aici era problema acestei teorii: că era prea evidentă. Căci dincolo de o conicidență și câteva similitudini, un astfel de atac în 2014 nu avea nici o logică pentru SUA, întrucât nimic altceva nu se potrivea cu 1985. De fapt, în mod predictibil și confirmat deja de cifrele de astăzi, prăbușirea prețului petrolului avea să afecteze mult mai mult SUA decât Rusia.
Căci pe deoprate, chiar dacă atacul economic prin prețul petrolului de la finalul anilor ’80 a slăbit fără îndoială Uniunea Sovietică, lovitura financiară de grație i-a dat-o însă catastrofa nucleară de la Cernobâl din 1986. Costurile cu limitarea și înlăturarea efectelor catastrofei s-au ridicat la peste 18 miliarde de ruble, echivalent a 18 miliarde dolari la acea dată. Ori din fericire pentru întreaga lume, nu doar pentru Rusia, o astfel de lovitură de grație nu s-a repetat în ultimii doi ani. Iar sancțiunile economice în fapt timide ale Occidentului nu au nici pe departe impactul financiar al tragediei nucleare de atunci.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
