Recent am citit un articol apărut în Defence News[1], din care rezulta că, pe timpul audierilor din Comitetul pentru apărare din Camera Reprezentanților, șefii forțelor terestre și ai infanteriei marine au atenționat legislativul american în legătură cu declinul pregătirii pentru luptă a trupelor, exprimându-și îngrijorarea că acestea nu vor fi în stare să lupte și să câștige un război, în condițiile reducerilor bugetare și ale riscurilor globale în continuă evoluție[2].
Și, ca să închei această introducere, se mai menționează că participarea cu trupe în diferite teatre de operații, în ultimii 15 ani, a determinat trupele americane să se concentreze asupra misiunilor de combatere a terorismului și a luptelor cu insurgenții, diminuându-se pregătirea pentru un conflict convențional major, iar reducerile bugetare și rotirea trupelor în diverse teatre de operații au uzat fizic și moral efectivele luptătoare, dar au arătat și limitele echipamentelor de care acestea dispun.
La aliații americani, așa se desfășoară lucrurile. Din păcate, cred că asemenea declarații – în legătură cu capabilitățile și pregătirea pentru luptă a trupelor, despre uzura fizică și morală a echipamentelor, despre buget și alte neajunsuri – nu sunt posibile la noi, într-un cadru instituțional similar. Cel puțin deocamdată!
Simplă impresie? Vă invit să citiți comunicatele de presă în urma bilanțului de la ministerul apărării și pe cele care ne explică ce s-a discutat la ultimile două ședințe CSAT. Ca să fac referire doar la bilanțul recent de la MApN, pare că totul este sub control: armata este pregătită, din 2017 va primi un buget de 2 la sută din PIB, anul acesta se vor desfășura peste 120 de exerciții cu participare internațională, militarii sunt fericiți și au un moral ridicat, iar patriotismul lor este pavăză la fruntariile țării etc. Laconic, triumfalist și liniștitor pentru contribuabilul român care ar putea să creadă că armata este pe deplin pregătită să apere țara.
Nu am înțeles niciodată de ce nu se renunță la aceste ritualuri anuale de la Ministerul Apărării Naționale, croite după formula consacrata dinainte de 1989, tip „activul de comandă și de partid din armată”. Despre acest gen de bilanț, am scris și în 2011[3].
La ultimul bilanț la care am participat ca militar activ, am ascultat monologul ministrului de la acea dată, din care nu au rezultat nici prioritățile și nici bugetul, apoi cel în cauză a mai bâlbăit ceva despre „blazarea personalului”, după care a încercat să plece din sala. Atunci m-am ridicat, în totală discordanță cu regulile militare, și i-am raportat ministrului „că bugetul este insuficient și că armata nu-și poate îndeplini misiunile”. Comentariul lui a fost năucitor: „țara este săracă”. Apoi s-a ridicat de la masă și a părăsit sala. Era în 2009…
Astăzi suntem în 2016. Același tip de bilanț, alt ministru, de data asta un tehnocrat, diplomat, și un alt președinte care încearcă să intre „în cadență”. Nici de data asta nu s-a ieșit din tiparul exersat decenii de-a rândul. S-a ratat din nou dialogul tonic și deschis, și nu doar cu militarii și civilii cu funcții relevante din minister, ci cu întreaga societate. Chiar dacă acum nu am fost în sală, comunicatul de presă îmi este cunoscut de pe vremea când eram activ și nu puteam vorbi deschis despre adevăruri trunchiate și mesaje cosmetizate, anume gândite să ascundă realitatea. O realitate pe care orice contribuabil are dreptul, ba chiar și datoria să o cunoască. Din comunicatul de presă nu rezultă multe alte aspecte, pentru că se lucrează cu diagnostice aproximative, se fac promisiuni fără acoperire cu privire la stringența nevoilor armatei, la locul și rolul ei în sistemul de securitate națională, într-un context al riscurilor și amenințărilor în continuă evoluție[4].
Era de așteptat ca bilanțul să genereze un dialog sincer și bărbătesc între militari și președinte, să evidențieze că între promisiuni și realitate, atunci când este vorba despre starea armatei, sunt adevăruri și eșecuri care trebuie spuse, chiar dacă sunt dureroase sau jenante. Altfel, politicienii participanți la bilanț ar fi putut observa că au un auditoriu dezamăgit, obligat să asculte încă o dată promisiuni și ordine care nu au nicio legatură cu așteptările lor, dar nici cu realitatea din unitățile militare, că mai degrabă sunt pregătiți să plece în pensie decât să asiste neputincioși la diminuarea resurselor și, deci, a imposibilității de a-și îndeplini misiunile care ar putea să li se încredințeze.
De asemenea, comunicatul este sec și sărac în detalii și nici nu stimulează interesul cetățeanului, altfel direct vizat, față de apărarea națională, care trebuie să se manifeste clar, ferm, organizat și informat temeinic în legătură cu acest domeniu vital pentru securitatea țării și a propriei persoane. În acest context, poate e nevoie ca și presa să se implice mai mult în diseminarea informațiilor, dar și în analiza datelor, asumundu-și rolul constructiv și pozitiv pe care îl poate avea și în acest domeniu.
Dacă s-a spus ceva relevant la bilanț, a fost afirmația primului ministru Dacian Cioloș, citez: „România poate avea în vedere o revizuire strategică a Apărării (…), pentru creșterea în continuare a capacității operaționale a Armatei”.
Iata că, după 16 ani, de când insist asupra acestui demers, dl. Cioloș, este singurul prim ministru care spune că „ar putea” avea în vedere inițierea Analizei Strategice a Apărării.
Curajoasă această afirmație și, aș putea spune, o premieră la acest nivel, pentru că, în ciuda argumentelor pe care le-am prezentat când eram activ, dar și în rezervă[5], nu s-a luat niciodată decizia de începere a Analizei Strategice a Apărării. De remarcat că, în alte state NATO, o asemenea activitate se finalizează prin publicarea, pe larg, a principalelor concluzii[6].
De ce este importantă această afirmație a premierului? Pentru că, din perspectiva practicilor de planificare a apărării folosite de NATO, analiza ar fi putut să genereze directivele necesare adaptării structurii de forțe la amenințările de natură națională, regională și globală aflate în schimbare, să ofere răspunsuri în legătură cu programele de înzestrare, să permită analiza consecințelor profesionalizării armatei și să pună la dispoziție concluziile rezultate în urma participării la misiuni internaționale (dotare, tipuri de misiuni, costuri, lacune de ordin tehnic, material, operațional, financiar, legislativ, de cooperare cu alți aliați etc).
Dacă șeful Executivului va iniția acest demers, este posibil ca la sfârșitul procesului de analiză strategică a apărării să avem răspunsuri la întrebările legate de misiunile care nu pot fi îndeplinite, sau în ce procent sunt îndeplinite, ce impact au riscurile și vulnerabilitățile identificate, cum ar putea fi eliminate sau diminuate, care ar putea fi contribuția aliaților, ce alte măsuri de natură militară, diplomatică sau economică ar putea aduce la nivel optim capabilitățile armatei, dar și ale altor structuri din sistemul de apărare a țării, pentru ca România să fie apărată.
Iată de ce, fără concluziile și opțiunile rezultate dintr-o asemenea analiză, s-a ratat și de această dată un moment important ca liderii politici, din perspectiva controlului democratic asupra organismului militar, să afle care sunt tipurile de misiuni corespunzătoare riscurilor identificate, urmând ca aceștia să decidă și să distingă între ceea ce se dorește și ceea ce se poate în termeni de capabilități, personal și resurse.
