De câteva luni bune, se discută prin diverse comisii parlamentare şi prin Ministerul Energiei tot soiul de propuneri de modificare a tuturor legilor primare care privesc sectorul energiei: Legea energiei, Legea energiei termice, Legea regenerabilelor. În acelaşi timp, discutăm de alte luni bune despre noua strategie energetică, facem analize peste analize ale situaţiei actuale, devenim transparenţi, facem consultări, discuţii, dezbateri cu unii şi cu alţii.
Stau şi mă întreb: la ce ne-o mai trebui strategie, dacă singurul motiv pentru care toată lumea cere să apară odată strategia e tocmai ca să nu mai avem politici şi legi imprevizibile, modificate ad hoc şi fără o fundamentare serioasă?
Ideea unei strategii e simplă: ai nevoie de un cadru mare în care să fie viziunea autorităţilor despre cum trebuie să arate sectorul în ansamblul lui. Cum vrea statul să arate cadrul de legi şi reguli în care joacă actorii privaţi? Care să fie regulile de piaţă? Vrem să stimulăm sau să înfrânăm unele direcţii în care merg lucrurile de la sine, de pildă, să sprijinim reducerea de emisii şi creşterea energiei regenerabile, de ce infrastructură publică e nevoie?
Sectorul energiei în România şi oriunde în lumea liberală are pe de o parte actori privaţi şi companii comerciale de stat, care joacă pe o piaţă şi iau deciziile cele mai bune pentru businessul lor; şi pe de altă parte autorităţi publice, guvernul, parlamentul şi reglementatorii, care spun care să fie regulile generale după care trebuie să joace actorii ca să existe concurenţă sau promovează unele servicii de utilitate publică (acces la energie, reducerea externalităţilor negative ca poluarea, securitatea energetică definită ca limitarea dependenţei de puţini jucători care pot face abuz de poziţie dominantă, informarea consumatorilor cu privire la opţiuni, scheme de sprijin social pentru consumatorii vulnerabili etc). Singurele instrumente cu care “statul” poate să intervină în acest joc sunt tocmai legile şi reglementările. Singurele “inputuri” de care au nevoie actorii privaţi sunt să ştie la ce să se aştepte din partea “statului” când îşi deschid afacerea. La ce bun să faci o strategie, pe care înţeleg că o lansăm în toamnă, dacă toate legile primare care contează vor fi schimbate până atunci?
A doua chestiune care mă nelămureşte profund e modul în care se “elaborează” strategia. Sigur, e un lucru bun că Ministerul Energiei face discuţii cu actorii din sector, companii, societate civilă, experţi etc. Dar pe ce anume se discută? Oare o strategie se elaborează prin brainstorming, sau pe baza unor date şi analize serioase? Cum poţi întreba stakeholderii ce preferă, mai mult cărbune sau mai multe regenerabile, câtă vreme nu le pui pe masă nişte analize de policy clare şi simple, avem opţiunea A, B şi C, A ne costă atât, B ne costă atât, C ne costă atât? Câtă vreme nu există nişte analize serioase, nişte simulări, pur şi simplu producătorii termo vor spune că e esenţial cărbunele, producătorii de energie regenerabilă că sunt esenţiale regenerabilele, furnizorii reglementaţi că piaţa nu se poate liberaliza acum, “băieţii deştepţi” că trebuie să se poată face contracte bilaterale directe şamd, iar Ministerul Energiei, fără să aibă date concrete în faţă va putea spune doar, şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Ce spun e că în acest moment, fără simulări şi fără date, nu există nicio metodă obiectivă de prioritizare a opţiunilor de policy (regenerabile vs cărbune, liberalizare vs amânare, modelul optim de impozitare a hidrocarburilor, nevoia de simplificare a tranzacţionării în piaţă vs riscurile de corupţie la companiile de stat etc). Fără date şi analize de impact, vom ajunge la soluţia de până acum: cei mai tari în clanţă câştigă. Exact sursa principală de incertitudini şi imprevizibilitate legislativă. Azi sunt unii mai tari în clanţă şi îşi impun punctul de vedere, mâine vor fi alţii. Cel mai clar s-a văzut asta la politica de până acum pe regenerabile: după doi ani de sprijin ultra-generos pentru energia eoliană şi solară, şi-au dat seama şi marii consumatori că vor plăti cam mult, şi producătorii termo că sunt aruncaţi afară din piaţă, aşa că sprijinul ultra-generos a fost tăiat. Nici prima oară, nici la modificare n-a existat vreo analiză de impact înainte de schimbarea legii.
Ca idee despre cum ar trebui făcută strategia energetică, dau două exemple.
1. În UK, strategia “mare”, White Paper, din care se fac strategii sectoriale, porneşte de la nişte simulări serioase. Simulările se fac pe baza unor modele. Găsiţi aici zecile de modele pe care le folosesc Departamentul pentru Energie şi Schimbări Climatice şi alte autorităţi responsabile de strategii sub-sectoriale când îşi fac propriile strategii energetice. Modelele astea arată cam cum ar putea să evolueze sectorul în diverse scenarii şi dacă se ia o măsură sau alta (ex schimbarea policy-ului privind emisiile).
2. În România, avem în cazul transporturilor faimosul Master Plan. În spatele Master Planului se află un model de transport în care se fac simulări de cum ar putea să evolueze traficul în funcţie de diverse scenarii (şi de măsuri de policy).
Înţeleg că la elaborarea strategiei se va folosi, la un moment dat, şi un model. În acelaşi timp, în calendarul pentru strategie se speră ca strategia să fie adoptată în septembrie (iar legile primare sunt în acest timp modificate până în iunie). Mă întreb la ce fel de model se aşteaptă Ministerul Energiei, care să fie licitat şi contractat într-o lună, gata în 2 luni, ca după aceea să mai fie o rundă de consultări cu toţi stakeholderii, de data asta pe nişte date concrete? Şi la ce ne va mai folosi atunci, dacă singurele instrumente în care statul poate să pună în aplicare strategia din partea lui sunt deja bătute în cuie dinainte?
