O geografie fracturată și o climă neospitalieră
Geografia Canadei are multe asemănări cu cea a Statelor Unite[1], dar și unele deosebiri semnificative. Da, există Marile Lacuri, fluviul Saint Lawrence, porturile de apă adâncă Halifax și Vancouver, ori preriile canadiene. Dar nici unul din aceste atribute fizice nu este interconectat cu celelalte, așa cum se întâmplă în SUA. Natura a înzestrat Canada cu multe avantaje naturale, dar, geografic, ele sunt împrăștiate la întâmplare, fracturând sistemul economic, cultural, lingvistic și politic al țării.
Trei bariere fizice sparg Canada în bucăți.
De la vest la est, prima barieră sunt Munții Stâncoși. Pentru că se extind mult în nord, blocările pe timp de iarnă sunt comune. Spre deosebire de „frații” lor din Statele Unite, le lipsesc spațiile largi, deschise, care ar putea găzdui populații semnificative.
A doua barieră majoră este Scutul Canadian. Parte a cratogenului nord-american, cu o suprafață de 8.000.000 km2 și cu o vârstă cuprinsă între 2,5 – 4,2 miliarde de ani, Scutul Canadian se extinde de la Marile Lacuri până la Oceanul Arctic, acoperind peste 80% din teritoriul Canadei. Numeroasele cicluri glaciare (avansarea ghețarilor către sud, urmate de retragerea lor către nord) au „răzuit” solurile de deasupra fundamentului geologic și le-au depozitat, în cea mai mare parte, în nordul Statelor Unite. Verile scurte și iernile lungi au întârziat semnificativ procesul de formare a solului, astfel încît, după 20.000 de ani de la ultima glaciație, solurile de pe Scutul Canadian sunt încă foarte subțiri, cu o slabă fertilitate, permițând numai creșterea pădurilor de conifere. Datorită greutății ghețarilor, roca de bază este masiv fragmentată, ducând la apariția a sute de mii de lacuri.
Populația este rară, iar dezvoltarea industrială minimă (cu excepția mineritului). Pământul este complet nefavorabil pentru agricultură și extrem de dificil pentru a construi chiar și o rețea minimă de coridoare de transport.
A treia barieră este, greu de crezut, un fluviu. După ce trece de Quebec City, fluviul Saint Lawrence devine un mare golf interior. Deși facilitează accesul oceanic către Quebec City, fluviul separă estul Canadei de restul țării.
Prezența acestor trei bariere naturale sparg Canada în cinci regiuni cu o largă autonomie.
În vest, Vancouver este, practic, un oraș-stat, care are mai multe relații comerciale cu Asia de est și coasta vestică a Americii decât cu restul marilor metropole canadiene, precum Toronto și Montreal.
Deși, geografic, provinciile din prerie (Alberta, Saskatchewan și Manitoba) sunt plasate oarecum în mijlocul țării, și ele sunt izolate: Munții Stâncoși reduc drastic contactele către vest, iar Scutul Canadian pe cele către est. Chiar și în prezent, nu există decât un singur coridor de transport, care șerpuiește de-a lungul a circa 2.000 km prin Scutul Canadian, între Manitoba și Ontario. Pentru a remedia această situația, canadienii au trebuit să investească masiv în conectarea rețelei lor feroviare cu cea americană, ca să poată expedia surplusurile lor agricole din prerie către piață: de la gările din nordul SUA, pe fluviul Mississippi la vale, către portul New Orleans.
Similar, majoritatea energiei produse în Alberta, este exportată către sud, în Statele Unite, și nu către vest, peste sau înconjurând Munții Stâncoși, ori către est, unde ar trebui să traverseze Scutul lipsit de infrastructură de transport. Costul traversării Scutului se dovedește a fi așa de mare, încât, foarte curând, pentru consumatorii din Ontario, gazele de șist americane vor înlocui probabil gazul natural produs în Alberta.
Scutul Canadian mai crează o problemă: separă Ontario de Quebec. Există numai o arteră majoră, autostrada 401, care conectează cele două provincii, urmând malurile Lacului Ontario și ale fluviului Saint Lawrence. Scutul se extinde mult în sud, ajungând chiar în apropierea lacului și fluviului în câteva locuri, dominând astfel suburbiile nordice ale orașelor Toronto, Ottawa, Montreal și Quebec City. Cu alte cuvinte, expansiunea urbană către nord devine complicată pentru metropolele menționate. Nu este surprinzător, prin urmare, că aceste orașe au unele dintre cele mai scumpe prețuri imobiliare din America de Nord, deși clima locală este departe de a fi una optimă[2].
La est de Canada francofonă se întind provinciile maritime, care, nici ele nu sunt legate prea mult de restul țării. De la podul din Quebec City peste fluviu, un singur drum șerpuiește de-a lungul a peste 300 km, de la extensia sudică a Scutului Canadian din Quebec către granița cu New Brunswick. După alți 700 km străbătuți prin același teren sterp, neprimitor, drumul ajunge finalmente în portul St. John, New Brunswick, de pe coasta atlantică.
Ca o primă concluzie, Canada nu este o țară unificată geografic (lăsăm, deocamdată, deoparte mult discutatele provocări politice, precum diviziunea între anglofoni și francofoni, ori sistemul politic confederal). Din cauza climei reci, Canada, deși este a doua țară din lume ca suprafață, are majoritatea teritoriului prea neospitalier pentru a susține o largă populație. Practic, aproape toți cei 35 milioane de canadieni sunt condamnați să trăiască masați pe marginea sudică a țării.
O demografie problematică
Demografic, populația Canadei seamănă cu multe altele din lumea dezvoltată. În jurul anului 1965, canadienii au uitat (aparent) cum se fac copiii (Figura 1). Astfel că, demografia lor a scăzut în zona 0- 49 ani și s-a „îngroșat” în intervalul 50 – 64 ani, cel care este aproape de pensionare. Rata natalității în Canada a scăzut sub nivelele de înlocuire cu mult timp în urmă, și numai una dintre cele mai ridicate rate de imigrare din lume asigură menținerea unei creșteri pozitive a populației. În medie, peste 250.000 de oameni imigrează anual în Canada, adică aproape 1% din întreaga populație. În 2011, Canada avea peste 6,7 milioane de locuitori născuți în alte țări. Aceștia reprezentau 20,6% din întreaga populație, sau cea mai mare proporție printre țările G8.
Din păcate, chiar dacă această masă de noi-veniți ajută la menținerea populației în jur de 35 milioane, noii veniți contribuie mai puțin la ameliorarea profilului demografic distorsionat al țării.
Există o deosebire între emigranții care intră în Statele Unite și cei care ajung în Canada. În Canada nu poți intra pe jos, trebuie să economisești bani o vreme pentru bilete de avion sau de vapor. Dar în Statele Unite, mexicanii și mulți alții din America Centrală traversează granița cu piciorul, unii chiar de când sunt copii. De aici rezultă deosebirea: în timp ce emigranții din Canada au o vârstă medie de 32 de ani, cei care intră în SUA au doar 18 ani, dând astfel posibilitatea viitorilor cetățeni americani să contribuie mai mult timp la fondurile sociale, înainte de a începe să încaseze pensii.
Figura 1. Piramida populației Canadei în 2014. Se poate observa că vârstele dominante sunt cele cuprinse între 50-64 ani, aproape de pensionare. Sursa
Din Figura 1, se poate observa că avem de-a face cu o țară într-o stare de tranziție. Cei mai muți locuitori sunt aproape de vârsta pensionării, ceea ce produce două efecte: 1. Canada are o structură financiară foarte solidă (bogată în capital) și 2. colectează cele mai mari venituri din taxe, raportat la populația sa. Pe de altă parte, demografia Canadei se confruntă cu o rapidă rată de îmbătrânire din lume, cuplată cu o foarte mică rată de înlocuire a generațiilor. Vârsta medie în Canada este deja de 42 ani, una dintre cele mai bătrâne din lume. În 2025, demografia Canadei va fi aproape identică cu cea a Japoniei contemporane: 30% din populație va avea 60 și peste 60 ani, iar mai puțin de 25% se vă găsi în intervalul critic 20-39 ani.
Consecințele aceste demografii problematice se vor reflecta într-o situație cu repercusiuni dramatice: pe măsură ce țara va tranzita de la faza actuală (cu un număr relativ modest de pensionari) la faza următoare (cu o masivă populație încasând pensii), structura financiară a Canadei – în prezent, una dintre cele bogate în capital din întreaga lume, va suferi o transformare negativă, ajungând, probabil, mult sărăcită în capital.
După acestă prezentare (chiar dacă e succintă), răsare o întrebare firească: Cum de mai există Canada, în ciuda perspectivelor sale geopolitice nefavorabile? În cel mai bun caz, Canada este instabilă și puțin flexibilă din punct de vedere geografic și politic. Iar economic, este doar unul din sateliții Statelor Unite. Însă un răspuns mai detaliat necesită să ne întoarcem din nou la geografie.
Canada – SUA: O geografie comună
Deși sunt sigur că mulți naționaliști canadieni vor contesta afirmația mea următoare, susțin că cel mai mare avantaj al Canadei decurge din proximitatea sa geografică și culturală cu Statele Unite. Circa 80% din populația canadiană poate ajunge în două ore cu mașina la granița americană[3]. Zona cea mai populată a Canadei – coridorul Hamilton-Toronto-Montreal- este situată pe singurul sistem navigabil al țării. Acest sistem nu este doar împărțit cu Statele Unite, asigurând un acces imediat la marile metropole Chicago, Milwaukee, Detroit și Buffalo, dar se varsă în Oceanul Atlantic imediat la nord de cea mai populată zonă a Americii (coasta estică).
