Anul trecut, fiul meu cel mare era în clasa întâi. Era răcit, la un moment dat, și a rămas acasă. La școală ar fi trebuit să participe la niște activități intitulate ”Școala altfel”, așa că am încercat să facem ceva asemănător acasă. Am început prin a ne uita pe YouTube la un desen animat cu două broaște, pe nume Frog și Toad. Îl găsiți aici, dar dacă nu vreți să vă întrerupeți din citit, pot să vă spun pe scurt despre ce e vorba.
Frog și Toad citesc împreună o carte despre eroi care se luptă plini de curaj cu dragoni și giganți. Se întreabă dacă sunt și ei curajoși. Se uită în oglindă și ajung la concluzia că par curajoși, după cum arată, dar ca să își dovedească, totuși, că sunt așa, pleacă pe munte. Se întâlnesc pe drum cu un șarpe, evită o avalanșă și se ascund de un șoim. De fiecare dată strigă că nu le e frică, dar nu fac altceva decât să fugă și să se ascundă. Se întorc în fugă acasă. Toad se ascunde în pat, sub plapumă, iar Frog într-o debara. Fiecare îi spune celuilalt că e bucuros că are un prieten atât de curajos. În carte, fiindcă desenele animate din seria “Frog și Toad” sunt realizate pornind de la niște cărți, se mai spune că Frog și Toad au mai stat ceva timp așa, ascunși, simțindu-se amândoi foarte curajoși.
După ce ne-am amuzat cu desenul animat, am început să discutăm. L-am întrebat pe Răzvan cum își închipuie că ar trebui să arate cineva curajos și mi-a arătat câteva “mișcări războinice”. Am vorbit apoi despre momentele în care i s-a părut că a dat dovadă de curaj și a fost de acord că nu era neapărat vorba, în toate cazurile, de vreo confruntare violentă. La fel ca Frog și Toad, ne-am gândit și noi că e o diferență între a părea curajos și a fi curajos. Lăsând la o parte curajul broaștelor, am început să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, ca un om să fie curajos.
Răzvan a propus un răspuns: “să fii curajos înseamnă să nu îți fie frică de nimic”. Dar ne-am dat repede seamnă că răspunsul ăsta nu e prea bun. Mai întâi, fiindcă unii dintre eroii din cartea pe care o citeau Frog și Toad ar fi putut să se teamă de dragoni și totuși să se lupte cu ei, iar asta n-ar fi însemnat că nu sunt curajoși. Iar apoi, fiindcă și dacă ne închipuiam că Frog și Toad chiar nu s-au temut de șarpe, avalanșă și șoim, ci doar au fugit și s-au ascuns fiindcă le era lene să facă altceva, tot nu ne venea să spunem că au dat dovadă de curaj. Răzvan a adăugat că de fapt e greu să existe oameni cărora să nu le fie frică absolut de nimic, iar dacă ăsta ar fi curajul, ar însemna că extrem de puțini oameni au curaj, ceea ce ar fi ciudat. Iar eu am adăugat că pentru un om căruia nu îi e frică de întuneric, de pildă, nu e nici o diferență între a merge pe stradă pe întuneric și a merge pe stradă ziua, pe lumină, iar a merge pe stradă ziua, pe lumină, nu pare să fie un act de curaj. De fapt, dacă unui om nu i-ar fi frică de nimic, nu s-ar simți niciodată în pericol. Și atunci, de ce să-l mai numim “curajos”?
Următorul răspuns la care ne-am gândit a fost că de fapt să ai curaj înseamnă să fii în stare să înfrunți pericole. Dar și aici am avut câteva probleme. Prima a fost că ne puteam închipui oameni care se pun în pericol și totuși să nu ne vină să îi numim curajoși. Un om care ar sări fără parașută de pe hotelul Intercontinental, de pildă, nu ni se părea curajos, ci nebun. Sau cel puțin nesăbuit. Soluția a fost să spunem că au curaj doar cei care înfruntă pericole pe care le pot depăși. Dar aceasta nu era singura problemă.
O faptă de curaj de care își amintise Răzvan era următoarea. La școală, unul dintre copii a făcut ceva rău, nu contează ce anume. Învățătoarea i-a întrebat pe toți cine e responsabilul. Nimeni nu voia să răspundă, iar el și-a luat inima în dinți, a ridicat mâna și a povestit ce s-a întâmplat. Mi se părea și mie că Răzvan a avut curaj în acea situație, dar nu reușeam să văd care ar fi fost pericolul pe care l-a înfruntat. Gândindu-ne la alte cazuri posibile, amândoi am fi spus că un om care reușește să își depășească timiditatea poate fi considerat curajos, deși s-ar putea să nu înfrunte nici un pericol.
Ne-am gândit apoi că poate nu e important să fii efectiv într-un pericol pentru a da dovadă de curaj. Poate e suficient să te simți amenințat. Dar nici acest răspuns nu părea suficient de bun, fiindcă nu voiam să spunem despre oamenii care se simt amenințați de ceva complet inofensiv, cum ar fi o ploaie de vară, că sunt curajoși dacă ies în ploaie. Te poți simți amenințat de ceva în mod complet nejustificat, iar atunci nu pare să fie vorba despre curaj.
Nu vreau să vă plictisesc. Am continuat discuția până în punctul în care, chiar dacă nu am găsit un răspuns definitiv la întrebarea noastră, am reușit, totuși, să descoperim câteva lucruri care ni s-au părut corecte. Primul era că nu poți fi numit curajos dacă nu știi să evaluezi riscurile pe care le presupun diferite situații. Al doilea lucru a fost că trebuie să pui în balanță riscurile cu importanța situației. Chiar dacă știi că ai putea să învingi un dragon și că ai o armură bună, așa că nu te-ai răni foarte tare în luptă, nu prea are rost să te lupți doar de dragul de a te lupta. Dacă dragonul a răpit pe cineva, se schimbă lucrurile. Altfel, de ce să numim “curajoasă” o persoană care face ceva inutil?
În fine, ultimul lucru la care ne-am gândit a fost că poți să îți antrenezi curajul. Oricine poate să facă asta. Curajul nu e ca un talent cu care te naști și gata. Bineînțeles, pentru a îți antrena curajul trebuie să înțelegi mai bine ce anume este. Dacă crezi, așa cum credeam noi la început, că a fi curajos înseamnă să nu simți frica, o să încerci să te antrenezi să nu simți frica, indiferent de situație. Iar ceea ce o să obții s-ar putea să nu fie curaj, ci un cap de robot. În orice caz, ni s-a părut amândorura că discuția a fost interesantă și că ar merita să mai purtăm astfel de discuții.
Asta a fost prima “oră” din programul “Școala altfel” al acelei zile (întreaga discuție a durat cam o oră). Au urmat alte ore, dar eu voiam să vă povestesc doar despre aceasta.
Adevărul e că nimic nu a fost improvizat. Pentru a înțelege mai bine cum s-ar putea desfășura o astfel de “lecție” m-am uitat pe mai multe cărți de filosofie pentru copii, mai vechi și mai noi (printre cărțile mai noi, Philosophy for Young Children: A Practical Guide, de Berys și Morag Gaut mi s-a părut o lucrare excelentă). Planul propriu-zis al “lecției” e desprins tot dintr-o carte de filosofie pentru copii (Thomas E. Wartenberg, Big Ideas for Little Kids – Teaching Philosophy through Children’s Literature, Rowman & Littlefield Publishers, 2009, Capitolul 8, “Dragons and Giants”: Teaching Ethics, pp. 63-71).
“Curajul” e o temă filosofică autentică, dar nu poți analiza cu un copil de clasa întâi dialogul Laches scris de Platon, capitolul despre curaj din Etica nicomahică a lui Aristotel sau însemnările despre curaj ale lui Søren Kierkegaard, din Frică și cutremur, de pildă. (De fapt, nu sunt prea convins că are rost să discuți asemenea texte nici cu studenții de anul întâi care, neavând filosofia ca specializare, urmează totuși un curs de introducere în filosofie.)
Sunt destule persoane care cred că în asta constă studiul filosofiei – trebuie să citești niște texte extrem de dificile și plicticoase și să reții o serie de nume mari, precum și câteva afirmații considerate înțelepte. Afirmații care, de altfel, s-ar putea să se și contrazică între ele. Dar astfel de prejudecăți nu afectează doar filosofia. Se crede adesea, la noi, că “studiul fizicii” constă în a memora “formule” și teorii fizice și nu în a învăța să studiezi natura ca un fizician, observând fenomene, căutând explicații pentru ele, formulând ipoteze, imaginând experimente pentru a le testa și așa mai departe.
Copiii pot avea și interese spontane pentru cunoașterea naturii, dar ei nu știu cum să o cerceteze. Ei pot învăța, însă, unde să se uite și cum să caute. Pot face asta de foarte timpuriu. Veți spune, poate, că fizica teoretică e o disciplină abstractă și presupune cunoașterea unui aparat matematic sofisticat. Dar fizica nu a fost întotdeauna matematizată. Nu ne așteptăm ca în clasele primare copiii să devină fizicieni teoreticieni, dar ne-am putea dori ca ei să se fie capabili să privească lumea cu aceiași ochi ca și cercetătorii naturii. Lucrul acesta poate fi bun pentru formarea lor intelectuală, chiar dacă nu vor ajunge să lucreze în vreun institut de cercetare.
Mă întorc însă la filosofie. A învăța filosofie înseamnă în primul rând să înveți să gândești ca un filosof. Iar pentru asta nu ai nevoie neapărat de texte filosofice. Ai nevoie, în schimb, de discuții filosofice, pe parcursul cărora să faci anumite mișcări de gândire pe care le fac și filosofii.
Copiii pot recunoaște în mod spontan anumite distincții conceptuale – cum ar fi cea dintre “a părea curajos” și “a fi curajos” -, dar au nevoie de antrenament pentru a putea introduce ei înșiși anumite distincții între concepte. Dacă Răzvan a ajuns să distingă între curaj și absența fricii imaginându-și situații în care doar una dintre cele două este prezentă, atunci el a învățat să facă o mișcare de gândire pe care o fac și filosofii profesioniști.
La fel, dacă a susținut că nu poate exista curaj în lipsa oricărui risc, fiindcă atunci ar trebui să spunem că oamenii sunt curajoși tot timpul, el a învățat să folosească – într-un mod rudimentar, e drept – o altă mișcare de gândire (reducerea la absurd) pentru a surprinde o anumită relație între două concepte. Aceeași relație, de fapt, ca și cea despre care vorbesc filosofii profesioniști, atunci când afirmă, de pildă, că o condiție necesară pentru aplicarea conceptului de cunoaștere o reprezintă aplicarea conceptului de adevăr (putem spune că o opinie constituie cunoaștere numai dacă putem spune că este adevărată).
În caz că nu e deja limpede, ăsta e unul dintre lucrurile pe care le fac filosofii – șurubăresc la concepte. Mai ales datorită lor, instrumentarul nostru conceptual e mai bogat decât cel al strămoșilor noștri. Faptul are o utilitate practică enormă. Gândiți-vă, de pildă, cum ar fi funcționat sistemul nostru de sănătate dacă nu am fi avut concepte suficient de rafinate încât să distingem între boli și indispoziții. Dacă am fi numit toate “stările proaste” boli, fie ar fi trebuit să alocăm mult mai multe resurse publice pentru “tratarea bolilor”, fie n-am mai fi avut un sistem public de sănătate. Ceea ce nu înseamnă că pregătirea filosofică e suficientă pentru a optimiza conceptul de “boală”. Filosofii care se ocupă în zilele noastre de așa ceva au și pregătire medicală. Dar “modelarea conceptuală” cere un antrenament filosofic.
Nu mă aștept ca Răzvan să defină filosof. Dar cred că ar putea rămâne cu ceva de pe urma unor discuții precum cea despre care v-am povestit. Sunt realist, așa că nu îmi închipui că nu se va mai expune, de acum înainte, la nici un risc inutil. Dar pot să sper că nu o va mai face din dorința de a părea curajos, ci doar fiindcă nu evaluează prea bine riscurile. Iar asta s-ar putea rezolva, discutând, de pildă, despre cum distingem noi, oamenii, între o situație riscantă și una mai puțin riscantă. Altfel spus, examinând filosofic conceptul de “risc”. (Poate o să râdeți, dar filosofii au contribuit serios la constituirea unor discipline precum “evaluarea riscului” și “managementul riscului”. Iată.)
O mulțime de alte concepte se pretează la astfel de examinări filosofice, iar copiii care încearcă să răspundă la întrebări precum “Ce este corectitudinea?”, “Ce înseamnă să ai o răspundere?”, “Ce e un prieten adevărat?” etc. chiar devin mai corecți, mai responsabili și au relații de prietenie mai bune. Ceea ce nu înseamnă că dacă se vor întreba “Ce e, de fapt, lăcomia?”, vor deveni mai lacomi.
Dar principalul beneficiu al jocului de-a filosofia mi se pare că e altul. Când la joc participă mai mulți copii, ei învață să discute. Adică să își asculte unii altora părerile, să se concentreze asupra unei teme de discuție în loc să sară de la o idee la alta, să încerce să își exprime propriile păreri cât mai clar, să le susțină cu argumente și să gândească pe cont propriu, făcând mișcări de gândire interesante.
Mișcările de gândire pe care le fac filosofii nu sunt inutile în afara filosofiei. Distincțiile conceptuale, reducerea la absurd, apelul la principii sau analogii sunt folosite pe parcursul multor discuții nefilosofice, atunci când acestea se poartă rațional.
La noi, odată cu răspândirea accesului la internet au devenit clare câteva lucruri. Mulți români nu prea știu să se exprime corect în limba română. Îmi închipui că destui dintre cititorii Contributors au deplâns la un moment dat această situație. Dar problemele nu se opresc aici. Mie mi se pare că se poate vedea la fel de limpede că majoritatea românilor nu știu să discute. Prin “discuție” ei par să înțeleagă un fel de război purtat cu ajutorul cuvintelor. Cel care are o opinie diferită este “inamicul”, care trebuie să fie redus la tăcere. Or, ce funcționează mai bine decât umilirea verbală a unui om, dacă scopul e să îi închizi gura? Gândirea rațională și bine informată? Nici pomeneală.
Nu insist. Îmi vine greu, însă, să nu mă gândesc la cum ar sta lucrurile dacă dezbaterile noastre publice ar fi purtate de oameni care au învățat să gândească independent și să dialogheze încă de pe când erau copii. Asta pentru că în copilărie, la orele de filosofie pentru copii, au încercat să se pună de acord asupra unor idei rezonabile, gândind împreună cu alți copii, sub supravegherea unui “antrenor” care i-a învățat că discuțiile sunt jocuri de cooperare și nu de competiție.
Mi-ați putea spune că am așteptări exagerate. Dar v-aș răspunde că nu am scos din burtă toate lucrurile astea. Mă bazez pe studii empirice realizate de specialiști (în psihologie educațională, în principal; dacă vreți să aruncați o privire pe asemenea studii, puteți porni de aici). Copiii care participă la ore de filosofie își îmbunătățesc semnificativ comportamentul și gândirea, pe scurt. Așa stau lucrurile.
Mi-ați mai putea spune că lucrurile sună bine “în teorie”, dar nu are cine să le pună în practică. Eu cred că ar avea cine. Chiar dacă programa cursurilor opționale de filosofie pentru copii (pentru clasa a III-a și clasa a IV-a) a fost aprobată de Ministerul Educației abia în 2013, cursuri experimentale de acest fel s-au ținut la noi încă din anii ’90 (primul manual a fost tradus și publicat în 1993, din câte îmi amintesc). Profesori interesați există. Și există și interesesul de a pregăti noi absolvenți pentru a ține astfel de ore (cel puțin la Timișoara și, din ce aud printre colegi, se pare că și la Universitatea din București). Cred că avem toate temeiurile să fim optimiști.
