Zilele care au urmat lui 30 noiembrie 2015 în Bucureşti şi în oraşele României au fost asemenea unei înşelătoare şi dramatice primăveri. Se părea că din tragedia de la “ Colectiv” se naşte nu doar o nouă solidaritate, ci şi un proiect de ţară pe care o parte dintre noi îl îmbrăţişam- o Românie care să refuze, fără echivoc, compromisurile care au alimentat, timp de decenii, subdezvoltarea, corupţia, clientelismul. Erau semnele unui început care ar fi putut da un sens morţii lor.
Dar niciodată în România solidaritatea şi curajul civic nu pot sparge un zid inexpugnabil făurit de statul ce exploatează,extorchează şi domină. Momentul de graţie, cel în care vocea acestei alte Româniii s-a auzit distinct şi mânios, a fost traversat de oligarhia autohtonă cu teama de a fi deposedată de privilegiile ei. Pentru câteva zile, PSD şi PNL au mimat, neconvingător, empatia cu manifestaţii. Retragerea lui Victor Ponta a marcat apogeul acestei false victorii, care a dat ocazia instaurării cabinetului Cioloş.
Stagnarea
Refluxul nu a fost decât unul trecător şi strategic. O dată furia colectivă domolită, stagnarea a revenit să domine România. Căci statul român are un singur proiect de ţară, unul pe care îl urmăreşte cu tenacitate în toate elementele sale:stagnarea, care nu este altceva decât modalitatea de a consolida subdezvoltarea şi a întări privilegiile celor care-şi privesc dreptul de a ne conduce ca pe unul de natură divină. Stagnarea implică, programatic, descurajarea forţelor care ar ameninţa acest echilibru al tăcerii şi furtului. Pacea din România este o pace a îngheţului şi a compromisului generalizat.
Stagnarea se alimentează din această viziune perversă ce reduce pe individ la postura de plătitor docil de taxe, lipsit de orice ambiţii civice. Stagnarea presupune continuitatea practicilor care oferă partidelor politice şi cercului lor de clienţi ocazia de a obţine contracte lucrative. Stagnarea este asociată cu ostilitatea, implacabilă, faţă de domnia legii şi faţă de justiţia independentă. Stagnarea contaminează o întreagă societate şi îi inhibă energiile creatoare. Stagnarea este responsabilă pentru blazarea ce ne obligă să acceptăm că viitorul nu are alt chip decât acest prezent mâlos.
Alegerile locale şi parlamentare din 2016 trebuie citite în acest context al stagnării şi al încremenirii.Disputa, tardivă, ocazionată de natura scrutinului local are darul de a releva, pe de o parte, rapacitatea PSD şi inabilitatea PNL de a –şi asuma rolul de opoziţie efectivă, pe de altă parte. Cât despre cabinetul Cioloş, el este captivul unei majorităţi parlamentare pe care PSD o poate orchestra fără dificultate. Din acest punct de vedere, soluţia constituţională a angajării răspunderii este una riscantă- deşi aparent ruptă, alianţa dintre PSD şi UNPR poate fi reactivată graţie unei înţelegeri în cazul votului pentru urmărirea penală a lui Gabriel Oprea.
Dincolo de toate aceste tribulaţii constituţionale, stagnarea este vizibilă în continuitatea ce pare de nezdruncinat şi de neînlăturat. “ Noua politică”, evocată cu emoţie demagogică, nu este decât un travesti ridicol, sub care se poate întrevede a aceeaşi practică de patronaj şi de dominaţia arivistă. Ceea ce subminează şansele de refondare a democraţiei noastre este edificiul oligarhic al partidelor, un edificiu care se confundă, prin intermediul patronajului şi al corupţiei, cu cel al statului şi al economiei. Birocraţia de la noi, ineficientă şi supraponderală, este braţul prin care acţionează acest mecanism partinic. Contraselecţia din partidele noastre, acolo unde loialitatea se confundă cu solidaritatea infracţională, face ca stagnarea să fie unica linie de evoluţie pe care România o poate avea, pe termen mediu şi lung.
Stagnarea multilateral dezvoltată este incompatibilă cu exerciţiul, elementar, al libertăţilor individuale. Atacurile, constante, la adresa justiţiei, sunt oglindirea, previzibilă, a acestui reflex de conservare al privilegiilor. Căci stagnarea in care România este captivă este o ordine a inegalităţilor şi a dominaţiei politice şi economice exercitate de cei care trafichează funcţii şi alocă resurse publice, la nivel naţional şi local. Complicităţile politice întăresc acest bloc ce rezistă asalturilor şi tragediilor, permanent regenerat.
