24 ianuarie înseamnă, de cele mai multe ori, un set de festivităţi ce comemorează,găunos, Mica Unire. Actorii sunt costumaţi în personaje istorice, unităţile militare sunt organizate în defilare, politicienii îşi declamă, stângaci, discursurile prefabricate. Este ocazia de a ilustra, încă o dată, mediocritatea intelectuală şi morală a unui fals patriotism,unul care refuză luciditatea şi onoarea, în favoarea jubilaţiei demagogice şi a corupţiei instituţionalizate.
Ziua de 24 ianuarie 1859 este mai mult decât un pretext prăfuit pentru a omagia, la Iaşi, oamenii Unirii. Dincolo de coaja clişeelor, se află o istorie ce îşi are semnificaţia ei pentru cei de astăzi. Trecutul nu este in România cu adevărat trecut. El revine spre a ne bântui, cu toate promisiunile înşelate şi ocaziile ratate de care a avut parte această naţiune.
24 ianuarie 1859 are şi partea de umbră pe care prea puţini o evocă- Unirea cea mică este întemeiată pe sacrificiul istoric al Moldovei. Pentru Iaşi şi pentru Moldova, ea este începutul unui declin care explică subdezvoltarea regională de astăzi.
Unirea a dat naştere unui stat român care a mizat, constant şi programatic, pe centralizare. Statul român, calchiat pe model francez iacobin şi bonapartist, nu a avut nici un fel de înţelegere pentru diversitatea pe care o garantează autentica autonomie locală. El a ţintit spre uniformizare şi centralizare, ca parte a proiectului de constituire a unei identităţi naţionale monolitice.
De aceea, soarta Moldovei în anii de după Mica Unire anticipează tratamentul care va fi rezervat şi noilor provincii în anii de după 1918. Viziunea policentrică, care ar fi permis alocarea echilibrată de resurse şi negocierea raţională a dezvoltării, nu a fost cu adevărat luată în considerare. 1859 este, simultan, momentul auroral al unei generaţii de oameni politici din Moldova, dar şi debutul seriei istorice de decădere al provinciei lor, spre a relua notaţiile lui A. D. Xenopol de la început de secol XX. Iaşiul a devenit un oraş de provincie ca oricare altul. Spiritul moldovean a fost confruntat cu hemoragia de cadre şi de inteligenţe spre Bucureşti. România se confunda cu centrul. Pentru cei de dincolo, pentru cei din margine, nu exista decât perspectiva rataşării la noua locomotivă istorică. Pledoaria junimistă a lui P. P. Carp a recuperat exact acest nivel ignorat al autonomiei locale. Cetăţenia nu se poate cristaliza decât prin exerciţiul libertăţilor şi al bunei guvernări.
25 ianuarie 1859 invită la regândirea, astăzi, a modului în care ne imaginăm statul şi naţiunea. Este vremea să ieşim din tiparul care ne-a marcat istoric evoluţia, un tipar definit prin centralizare şi prin obsesia unităţii. Fiecare dintre provinciile ce compun România, în măsura în care şi-a putut conserva o minimă identitate sub asaltul nivelator comunist, poate propune o voce specifică. Naţiunea nu trebuie organizată asemeni unei cazarme, în care sa domnească o ordine a inhibiţiei şi a centralismului. Statul nostru trebuie obligat să înveţe să respecte spaţiul de libertate al cetăţenilor săi. Din acest spaţiu de libertate se naşte şi identitatea colectivă a unor regiuni.
Cetăţenia presupune reechilibrarea relaţiei dintre centru şi provincie. În locul “feudalizării” României, ce oferă un alibi pentru exploatarea rapace, este momentul să se aşeze descentralizarea ce permite gestionarea de resurse, cu atenţie la necesităţile locale. Identitatea României se sprijină pe această diversitatea intelectuală şi temperamentală a zonelor noastre. România este mai mult decât o hartă atârnată pe un perete de şcoală. Ea se hrăneşte din acest ataşament pe care fiecare dintre noi îl avem faţă de locurile din care venim.
