La finalul acestei săptămâni are loc adunarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru prima dată aștept preocupat discuțiile și deciziile acestuia. De unde mi se trage? În primul rând, de la faptul că este prima adunare a Sfântului Sinod după protestele declanșate de dezasatrul de la Colectiv. Atunci a fost sancționată nu doar clasa politică, ci orice formă de manifestare ilegitimă a puterii administrative, fie ea și de tip clerical. Așa se face că acele mișcări de stradă au dat glas unei nemulțumiri abia șoptite sau abordate în discuții marginale față de gesturi ale administrației bisericești care trădau auto-suficiență administrativă, infailibilitate discursivă, goană după bani.
Criza de imagine a Bisericii a adus în lumină criza administrativă a acesteia. În momentul protestelor s-a întâmplat ceva. O dată cu răbufnirea societății civile, o parte a laicatul ortodox s-a arătătat îngrijorat de problemele interne ale administrației Bisericii. Preoți cu nume și o statură publică respectabile au făcut declarații publice care ar fi fost de neconceput înainte de incendiul de la Colectiv. Au spus ceea ce până atunci era doar murmurat pe holurile clericale ale vieții eclesiastice sau în discuții private. Nu în ultimul rând, unii ierarhi, nu toți, au simțit că ceva trebuie schimbat în felul de a fi al administrației bisericești.
Lucrările Sfântului Sinod derulate în aceste zile par a fi așezate sub semnul unei urgențe. De obicei, lucrările au loc de două ori pe an, prima sesiune fiind în februarie sau în martie. În 2016 se pare că vor fi trei întâlniri ale Sinodului, cea dintâi fiind programată la finalul acestei săptămâni de la jumătatea lui ianuarie.
La ce ne putem aștepta? Pentru moment, este greu de spus. Totul depinde de cât de convingători vor fi cei al căror cuvânt are o greutate mai mare în interiorul adunării sinodale. În mod formal, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române funcționează în jurul principiului colegialității episcopale. Toți episcopii sunt egali. În afara unor abateri canonice, nici un episcop nu îi poate impune sau dicta ceva altuia. Ca într-un parlament, deciziile sunt asumate prin vot. Însă, la fel ca în Legislativul civil, în Sinod se desfășoară un joc de putere între diverse tabere. În prezent, nici una dintre acestea nu deține puterea absolută. Iar uneori chiar și independenții pot provoca răsturnări de situație.
După incendiul de la Colectiv, Patriarhul Daniel și Mitropolitul Ioan Selejan, Arhiepiscop al Timișoare și Mitropolit al Banatului, au fost cei dintâi ierarhi ale căror declarații par a fi semnalat nevoia de îndreptare a prezenței publice a Bisericii. Repet, chiar în cazul Preafericitului Patriarh Daniel, surprinzătoare nu a fost stângăcia acelei cereri publice de iertare pentru modul în care Patriarhia s-a raportat față de drama de la Colectiv, ci faptul că a făcut-o. Gestul a fost unul fără precedent. Însă, acea inadecvare tonală, liniștea care s-a așternut la vârful ierarhiei după estomparea valului de proteste și ieșirea la lumină a unor proaspete excese ierarhice – afișarea în noi mașini de lux sau girarea unor lucrări pseudo-științifice menite scurtării perioadei de detenție a unor corupți notorii – ne arată că lucrurile nu sunt clare. Meciul conștientizării încă se joacă.
Probabil că pentru moment mebrilor Sfântului Sinod nu le este foarte clar ce anume trebuie îndreptat și cum. Și, sincer să fiu, cred că nici nu prea avea cum să le fie. E nevoie de o bună cunoaștere a problemei, de un proces de metabolizare a informației, mai cu seamă atunci când adevărul este dureros, de gândirea unui plan de acțiune și de identificarea celor mai bune mijloace de atingere a scopului propus.
Așadar, la ce ne putem aștepta? În primul rând, majoritatea episcopilor vor privi cu atenție înspre Patriarh, Mitropoliți și câțiva Arhiepiscopi. Gesturile și atitudinea acestora vor conta enorm, întrucât ele sunt cele care vor influența negocierile sinodale.
Este foarte probabil ca o parte dintre episcopi, în special cei care sunt mai vârstnici și care păstoresc eparhii preponderent rurale, să deplângă atacarea Bisericii și să continue cu retorica cetății asediate. Acest tip de discurs este unul foarte vechi și e greu de crezut că vor renunța la el tocmai acum. În plus, cel mai probabil, ei chiar cred că așa stau lucrurile. Ca atare, este de așteptat să ceară intensificarea strategiei de baricadare în interiorul cotloanelor clericale și să potențeze orice discurs apăsat naționalist, pentru a respinge o amenințare ce vine exclusiv din afară, niciodată dinăuntru. Doar așa îți poți justifica nereușita și rateurile. Doar că vocea acestora nu este neapărat și cea mai puternică.
De asemenea, este de așteptat ca strategia protejării Bisericii sub vălul diminuării accesului la informație să pară atrăgătoare pentru mitropoliții și arhiepiscopii aflați în vârful atenției sinodale. În fond, uite!, acum, când apele s-au mai liniștit, de ce să le mai tulburi cu subiecte ”periculoase”? Tentația de a camufla ceea ce ar putea bate la ochi a fost gustată și de mari corporații aflate în situații de criză. În cazul acestora ea a rodit în gesturi publice discrete, cumințenie butaforică, proiecte de responsabilitate socială cu beneficii incerte. Dacă sinodalii vor opta pentru o strategie similară, îndreptarea asumată va fi mai mult una de ordin stilistic. Iar pe termen mediu și lung aceasta va adânci criza administrativă și de imagine a Bisericii.
Evitarea strategiei acestui tip de disimulare ar putea veni cu ajutorul vocilor sinodale care au conștientizat faptul că excesele stilisticii administrative bisericești au intrat deja în coliziune cu mesajele de bază ale învățăturii creștine. Aceste voci sunt cele care vor fi înțeles că revolta împotriva administrației bisericești a fost provocată de conștientizarea asimetriei dintre ceea ce creștinismul promite și ceea ce managementul eclesiastic oferă. Sfântul Sinod are episcopi care și-ar putea convinge colegii să accepte un proiect de îndreptare administrativă a Bisericii și de corectare a prezenței sale publice.
Valurile au scăzut, dar apele sunt tulburi. Subiectul comportamentului administrației bisericești a rămas viu atât în mass-media, cât și în rețelele sociale. Îl vezi pulsând în anecdotica comentariului cotidian. Sondajele vorbesc de la an la an de scăderea încrederii în Biserică. Din ce în ce mai mulți oameni, în speciali tinerii, își confecționează o ortodoxie-protestantă sau un sincretism magico-religios, refugiindu-se din calea unui clericalism pe care îl percep ca fiind autist și contondent. În plus, fenomenul este însoțit și de creșterea numărului celor care nu doar ocolesc o relație dificilă cu Biserica, ci sunt de-a dreptul revoltați de simpla ei existență. Dezamăgirea părinților a germinat furia copiilor.
Spațiul public așteaptă să vadă dacă Sfântul Sinod a înțeles că e nevoie de echilibrarea activităților Bisericii. Că accentuarea excesivă a lucrării ziditoare s-a făcut cu prețul diminuării calității celorlalte lucrări ale Bisericii. Că pastorația ortodoxă are nevoie de preoți conștienți de faptul că misiunea lor este una terapeutică, nu judicativă. Că oamenii caută călăuze pe drumul Emausului interior, nu vameși, controlori și manageri. Că lucrarea catehetică are nevoie de o urgentă ameliorare și că Patriarhia nu poate să mai gireze prin pasivitate procesul nefuncțional al Ministerului Educației de validare a manualelor de religie. Că anul 2016 ar putea fi nu doar ”anul omagial al educației religioase a tineretului creștin-ortodox”, ci și anul în care Sinodul chiar a restabilit în duhul Adevărului și al libertății legătura dintre învățătura tradiției Sfinților Părinți și credincioși. Că laicatul așteaptă de la ierarhi nu doar fast liturgic, ci și kenoză părintească sau smerenie fraternă. Că lucrarea socială a Bisericii are nevoie și de o bună promovare, nu doar de o hărnicie grăbită care uită că a comunica eficient înseamnă a împărtăși celorlalți ceea ce pentru ei ai dăruit.
