Tuturor celor indignaţi de “opera” deţinuţilor celebri le recomand să facă un mic test: să ia – la întâmplare – o universitate de provincie, să intre pe site-ul ei, să se uite la CV-urile postate acolo (pe facultăţi) şi 1. să se gândească pe cine cunosc în domeniul lor de specialitate, 2) să se uite la viteza cu care s-au făcut avansările şi s-au obţinut gradele universitare, 3) să se uite la producţia ştiinţifică a fiecărui “cadru didactic” din domeniul lor şi 4) să caute în vreo librărie (on-line, nu neapărat din oraşul lor) două – trei cărţi care le-au atras atenţia. În 90 % din cazuri e vorba de oameni cvasi-necunoscuţi în domeniu (dar, eventual, de notorietate prin alte “funcţii” sau alte “isprăvi”), crescuţi “ştiinţific” într-un an cât cercetători serioşi în zece, autori ai unei singure lucrări (tipărită în mai multe ediţii şi/sau fascicole) sau a diverse compilaţii, teste, articole, etc., dar prezenţi (doar cu numele) pe “actele” tuturor “conferinţelor” (“din proiecte” sau nu) editate “din fonduri proprii” şi toate aceste “opere” sunt cu desăvărşire de negăsit, nici măcar la biblioteca universităţii unde lucrează omul în cauză. Per total, sunt câteva mii (probabil spre 10 000) de asemenea “cadre universitare” pe întreg cuprinsul ţării. Să le mai adăugam cam tot atâţia oameni din armată (inclusiv aviaţie şi marină), poliţie, servicii – în primul rând toţi generalii, amiralii şi chestorii (chiar, ştie cineva câţi sunt de toţi?) – precum şi episcopi, politicieni şi persoane din înalta administraţie, cu toţii posesori ai unui titlu universitar care, “în completare de salariu”, “prestează” pe la diverse universităţi. Cred că, tot cu tot, doar la prima strigare ar fi vreo 20 000. Adică de 100 de ori cât puşcăriaşii scriitori ai momentului. Oricare dintre aceştia din urmă poate revendica un grad universitar (majoritatea unul superior) şi, bineînţeles, indemnizaţie de merit pentru “excelenţă în cercetare” la oricare din universităţile risipite pe coclaurii patriei. Ei sunt expresia deplină, autentică şi netrucată a ceea ce e “cercetarea” românească actuală. Fie-mi permis să fac următoarea conjectură: 90 % din ceea ce e prezentat ca “operă ştiinţifică” de universităţile noastre are exact aceeaşi valoare şi e de exact aceeaşi calitate ca şi noua “literatură carcerală”.
E aceasta o noutate pentru cineva care ştie – cât de cât – care e logica învăţământului românesc? Mă îndoiesc! Câţi dintre oamenii serioşi din universităţile noastre citesc opera colegilor lor? Şi dacă da, cum se face că nu bagă în seamă palgiate care sar în ochii oricărui şcolar? Câţi dintre universitarii oneşti răsfoiesc faimoasele Anale (toate înregistrate în Baze de Date Internaţionale) ale facultăţilor din domeniul lor (şi, în treacăt fie spus, ce circulaţie au aceste Anale?) în care publică cohorte de “specialişti” răsăriţi peste noapte? Cine citeşte cărţile apărute la toate editurile universităţilor, la “fundaţii” şi din varii “proiecte”? Şi care e tirajul acestor cărţi? Au ele vreo funcţie – alta decât aceea de-a justifica “avansarea pe post” a unor persoane? Nu ştiu cum gândesc alţii, dar sunt nevoit să constat că, pentru mulţi compatrioţi de-ai noştri, dacă singura condiţie pentru a-ţi creşte salariul e aceea de-a pune într-o ladă ce merge la Minister (unde se rătăceşte, sau ajunge pe jos, în picioarele diverşilor petenţi) nişte cărţi (pe care nu le va citi nimeni niciodată), lucrul se rezolvă foarte simplu. “Se fac” nişte cărţi – cu nimic deosebite de cele ale încarceraţilor – şi se trimit la Minister. Din acel moment, ele nu mai există, decât ca un titlu – cât mai pompos posibil – în CV-ul proaspătului profesor. A, trebuie referate, recenzii, etc.? Nu-i nici o problemă, şi le face cel interesat şi roagă nişte prieteni (sau, prin prietenii lui, nişte viitori prieteni pe care incă nu-i cunoaşte) să le semneze. Nu e ceva grav, căci în Balcani, unde istoria avansează doar prin întorsături şi nimeni nu ştie cine ce va fi mâine, îţi trebuie o doză bună de “lipsă de realism” ca să refuzi un prieten (sau prietenul unui prieten). Şi apoi nici aceste referate nu vor fi citite niciodată, de nimeni. Ele doar trebuie să figureze “la dosar”. Pentru că, din păcate, aşa merg lucrurile la noi: avansarea nu se face pe bază de lucrări, ci de “dosar”. Lucrările sunt o anexă (una din multele anexe) ale “dosarului”. Poţi să ai orice lucrări vrei – şi oricât de recunoscute – dacă nu ai “dosar”, e degeaba. În schimb, dacă ai “dosar” bun, răsar ele – tocmai când trebuie – şi lucrările. Repet, nimeni nu citeşte această enormă şi inutilă maculatură. Pur şi simplu, oricine poate băga orice între coperţile unei cărţulii (uitaţi-vă şi la media lor de pagini) pe care “o scoate” “din fonduri proprii” “pentru dosar”. Dacă s-ar aduna toate aceste opuri făcute din necesităţi administrative în ultimii 26 de ani, eu unul sunt convins că numărul lor ar fi mai mare decât cel al cărţilor puse în circulaţie prin reţelele naţionale de librării. Ceea ce înseamnă că, în România zilei de astăzi, există două sisteme editoriale perfect paralele, căci funcţionând în logici diferite: una care se adresează publicului (şi mizează pe vânzare şi receptare) şi alta care vizează doar “comisiile” Ministerului (şi eventual studenţii obligaţi, sub ameninţarea examenului, să cumpere restul de tiraj). Orice am spune, e un progres: cine-şi mai aduce aminte ştie că şi presa, pe vremea lui Ceauşescu, avea două debuşee: prima parte (aceea cu discursurile, aniversările şi “realizările” era doar pentru “el şi ea”), restul era tot poporul. Acum – graţie evoluţiei şi specializării – lucrurile merg pe canale diferite: ce e pentru popor se găseşte în comerţ; ce e pentru Minister, e doar în subteranele lui. E drept că, tot aşa cum poporul nu citeşte “literatura” pentru Minister, nici funcţionarii acestuia nu se prea încurcă cu literatura de librărie; o atestă felul în care vorbesc şi – sper să nu exagerez – în care gândesc.
Poate că acest gen de impostură generalizată în învăţământul superior ar fi mai curând amuzant (ca încă una din acele forme de primitivism cu care străinii asociază România), dacă n-ar produce efecte. Şi el produce cel puţin trei tipuri de efecte. Primul ţine – cum altfel? – de bugetul de stat, în speţă de salarizare. Toţi autorii acestor “opere” se văd “avansaţi” şi propulsaţi în grade ierarhice superioare ale învăţământului universitar (a auzit cineva să fi fost vreunul respins?), cu salariile aferente. Acum, de vreme ce statul (cu Monitorul Oficial), Ministerul (cu “comisiile” lui, în primul rând CNATDCU) şi universitatea de care omul aparţine (cu Senatul ei) îl certifică drept profesor, omul e – din punct de vedere legal – profesor. Asta înseamnă că încasează un salariu de profesor şi-şi plăteşte cotizaţiile ca profesor (ceea ce înseamnă că se va şi pensiona ca profesor). Poate cineva să-i nege această calitate? În numele a ce? Dacă Ministerul ar veni azi şi i-ar spune: domnule, dumneatale eşti un impostor, ai trişat când ţi-ai luat titlurile şi nici nu eşti în stare să faci ceea ce se presupune că trebuie să faci, omul nostru ar putea răspunde: îmi pare rău, dacă credeaţi că trişez “la dosar”, trebuia să mă sancţionaţi atunci. Dacă n-aţi făcut-o, înseamnă sau că nu e adevărat ce spuneţi acum, sau că intră cu mine “în solidar”, toţi cei din “comisiile” care mi-au acordat acest titlu. Şi, potrivit legii, omul ar avea dreptate. Aşa că educaţia românească – cu micul ei buget – va trebui să-i ducă în spate pe toţi aceşti autori de “opere” intruvabile. Valoarea lor – atestată prin titlu – nu e stabilită “de piaţă” (cum ni se tot repetă), ci printr-o patentă a Ministerului Educaţiei. Nu există nici o cale legală de a scăpa de impostorii sistemului de învăţământ din România. Oricâte reforme se vor face, tot cu ei – şi încă “la conducere” – vor fi făcute. 2. Oamenii aceştia produc doar ceea ce pot ei produce: o maculatură fără nici un rost, care nu e nici cercetare, nici material didactic, nici nimic, deşi – în toate actele oficiale e trecută ca un superlativ al cunoaşterii. Această masă de hârtie înegrită e indicele exact al nivelului academic al României de astăzi. Sigur, cu orice ocazie ne lăudăm cu cele câteva performanţe ale fiecărui domeniu; cu puţinii oameni care-şi fac – contre tout espoir – cu onestitate treaba şi cu tinerii care obţin premii la olimpiade sau fac invenţii în anii studenţiei. Dar ei sunt puţini şi unii rămân şi renunţă, iar alţii continuă dar pleacă. Grosul populaţiei universitare (să nu uităm: avem peste 90 de universităţi şi cam 25 000 de universitari activi) e alcătuită din ceilalţi, cei ale căror cărţi sunt de negăsit. Cunoaşterea lor, cu neputinţă de apreciat (deşi mereu cuantificată de Minister) se vede cu ochiul liber: în felul în care arată ţara şi viaţa publică, în dezvoltarea urbană şi în dinamica economiei, în protejarea naturii şi a patrimoniului, în numărul de cititori şi de vizitatori ai muzeelor. Oricine are un telefon mobil ştie că cercetarea nu e o abstracţie care înghite “fonduri europene”, ci gândirea din spatele unui mod de a fi (pe care-l fac cu putinţă realizările minţii). Ei bine, uitaţi-vă – pe stradă, la lucru, la televizor – la modul nostru de a fi, daţi la o parte tot ce am copiat de la alţii (inclusiv telefonul mobil) si veţi avea măsura exactă a “cercetării” româneşti. Grămezi de Anale şi de acte ale conferinţelor pe care nu le citeşte nimeni. 3. În fine, e vorba de partea cea mai delicată a educaţiei: de legătura dintre profesor şi student. Care e ea în lumea noastră? Cum sunt formaţi tinerii care absolvă universităţile? Greu de spus şi, evident, diferit de la caz la caz. Dar, în linii mari, efectul anilor de universitate asupra lor e destul de slab. Cursuri multe, materie anapoda, lucruri fără nici un Dumnezeu, ce nu pot fi folosite la nimic, pierderea completă a bucuriei studiului şi a descoperirii, indiferenţa cinică şi încurajarea absenteismului, deprinderea şmecheriei şi a imposturii copy-paste-ului. Cam de asta au parte cei mai mulţi studenţi, care intră în malaxorul universităţilor pentru a plăti taxe şi a justifica salarii şi ies fără vreo perspectivă de a profesa “în domeniu”. Şi aici nu ni se arată decât excepţiile: studentul pasionat, cel care a avut şansa unei întâlniri destinale ori cel care – cu norocul burselor – îşi poate duce proiectele mai departe. Însă majoritatea studenţilor sunt la fel de marcaţi de cunoştinţele transmise de dascălii lor precum cultura naţională de faimoasele Anale. Degeaba îi acuzăm că vin în universităţi fără nici o pregătire şi că sunt prea seduşi de ispitele lumii acesteia; adevărul e că şi facultatea le dă prea puţin – adică exact ceea ce pot oferi profesorii lor. Un 5 – 10 % de performanţă autentică ţine în spate tot restul de minciună, impostură şi escrocherie ocultată de statistici, fişe şi formulare. Nu trebuie să fi “expert în educaţie” ca să constaţi acest lucru: cei mai mulţi universitari ai ţării sunt la fel de dedicaţi culturii şi cercetării precum politicienii “binelui public”. Probabil în virtutea acestei măsuri comune a drumurilor lor se şi întâlnesc la un moment dat şi se susţin – atât de “dezinteresat” – prin “meandrele concertului”. Nici acestea nu sunt lucruri neştiute; altminteri de ce ar căuta atâţia universitari bunăvoinţa partidelor şi atâţia oameni politici titlul (şi gradul) universitar?
D-l Curaj ne explică – cu orice ocazie – că dânsul are o încredere totală în universităţi şi că acestea, pentru a-şi apăra “prestigiul”, se vor curăţa de uscături după ce Ministerul le va oferi “cadrul sistemic” de rezolvare a tuturor problemelor. Chiar crede d-l Ministru într-o asemenea utopie? Un om care s-a ocupat atâta vreme de “proiecte” s-ar cuveni să cunoască mai bine realităţile ţării în care trăieşte. Din păcate impostura, învârteala şi şmecheria nu sunt excepţii (uşor reperabile şi lesne de îndepărtat) ale învăţământului românesc, ci mai curând norma lui. Decenii de feudalizare în umbra inspectoratelor (în preuniversitar) şi a castelor locale şi “centrale” (în universităţi) au creat un păienjeniş de interese şi de conexiuni capabile a deturna în folos propriu toate normativele venite de sus. Nimeni nu i se va opune d-lui Curaj, dânsul va avea mult-doritul “consens al tuturor actorilor implicaţi”, căci toţi aceştia ştiu că valoarea unei legi stă în aplicarea ei. Şi o vor aplica aşa cum le este lor cel mai profitabil. D-l Ministru are (şi va rămâne doar cu) “cadrul”, “băieţii deştepţi” au roţile şi, mai ales, toate rotiţele. Şi mai au încă ceva, esenţial şi suficient pentru a bloca orice tentativă de schimbare a direcţiei învăţământui românesc: faptul că “victimele sistemului” sunt, în marea lor majoritate, doritoare a menţine starea de lucruri existentă. Căci, cel puţin deocamdată, piaţa noastra distorsionată nu cere nimic altceva decât ceea ce-i oferă şcoala (şi mai ales universitatea) de rând. Aici e adevărata problemă şi pe aceasta nu are cum s-o rezolve d-l Curaj.
“Performanţa” universităţilor noastre n-a fost nicicând o problemă în ultimii 26 de ani şi aceasta dintr-o raţiune simplă: toate au fost “performante”, deoarece toate au făcut acel lucru care era imperios necesar la începutul ultimului deceniu al veacului trecut (şi care, în ciuda a tot şi a toate, continuă să fie necesar şi astăzi): au prelucrat în regim industrial şi au ştampilat enorma masă a candidaţilor la urbanizare. Să nu ne înşelăm cu bună ştiinţă: diploma universitară nu atestă – în România – calitatea studiilor, ci posibilitatea de a obţine un job în sectorul terţiar, adica în marile oraşe. Trăim într-o ţară care, practic, nu mai are agricultură proprie – ceea ce azi se cheamă “ferme” sunt gospodării ce trăiesc la limita subzistenţei. În afară lor sunt terenurile administrate de concerne străine şi suprafeţele uriaşe nelucrate. A trăi din agricultură nu înseamnă, pentru români, a lucra la graniţa dintre biologia moleculară, chimie şi informatică, ci a trudi cu mâinile goale şi cu plugul tras de cal, asemeni strămoşilor lor pălmaşi. Culturile noastre nu sunt chimizate nu din cauza conştiinţei ecologice a oamenilor ruralului, ci din simplul motiv că aceştia nu au posibilitatea de a plăti tratamentele adecvate plantelor şi animalelor pe care le cultivă şi le cresc. Atunci când şi le pot permite, ceea ce rezultă e mult mai nociv decât ceea ce ne varsă în coşul de cumpărături supermarketurile. La fel, oamenii rurarului nu rămân la ţară animaţi de dragostea pentru tradiţie, ci mai curând de imposibilitatea de a se muta (sau de a rămâne) la oraş. Atunci când li se iveşte ocazia, pleacă fără a mai privi în urmă şi îngroaşă rândurile lumpenului urban din ţară sau din străinătate. Din păcate, în România, dintotdeauna ruralul a avut un statut inferior urbanului: în lunga noastră epocă feudală a fost domeniul iobagilor, în primul nostru capitalism a fost exploatat fără milă, iar în comunism a fost secătuit de resurse pentru a susţine industrializarea. Nici nu astăzi lucrurile nu stau altfel: oricine poate lua o statistică a investiţiilor şi poate compara fluxul acestora către oraşe şi către sate. Lipsa drumurilor practicabile, a reţelei de canalizare, a micilor industrii, stingerea treptată a şcolilor, spitalelor şi gărilor condamnă satele României la înapoiere, la subdezvoltare şi, finalmente, la depopulare. În rural trăiesc încă aproximativ 40 % din locuitorii ţării. O jumătate din această populaţie e tânără şi, ca atare, e dispusă să refuze fatalitatea care-i ţintuieşte pe loc pe cei vârstnici. Această jumătate a populaţiei satelor ar însemna cam 3 – 4 milioane de locuitori. Probabil vreun milion vor lua calea străinătăţii, însă restul de 2 – 3 se vor îndrepta către oraşe. Ce-i aşteaptă aici? Marele nimic al colapsului industrial. Alături de întoarcerea agrigulturii în evul mediu, dezindustrializarea e cel mai vizibil aspect al deceniilor postcomuniste. Odată cu sfârşitul industriilor a dispărut şi principalul debuşeu lucrativ al locuitorilor oraşelor. Astazi nu le-au mai rămas decât serviciile: micul comerţ şi diversele slujbe birocratice (cele mai multe la stat). Aşa cum sunt oraşele noastre, arată mult mai bine în comparaţie cu satele şi posibilitatea de a găsi un job – fie el şi temporar – e mult mai mare. În ciuda mitologiei urbane care spune că cele mai căutate persoane sunt cele cu calificare, în realitate majoritatea ofertelor de locuri de muncă sunt pentru slujbele slab calificate, de muncă manuală, grea şi prost plătită. Ea nu e deloc atractivă pentru tânăr, mai ales pentru unul venit din rural, care îşi pune problema achiziţionării unei case şi întemeierii unei familii la oraş. Astfel că aceasta – şi întreaga lui familie – nu va alege munca necalificată în construcţii, ci va veni la facultatea din municipiul reşedinţă de judeţ în căutarea unei diplome folositoare dacă se iveşte vreo oportunitate. Oportunitatea aceasta nu e dată de “piaţă” ci, în cel mai bun caz, de vreun ucaz guvernamental (precum cele de pe vremea d-lui Tăriceanu) cum că se fac angajări la stat, sau, în cel mai rău caz, de vreo rudă de la ţară (care a ajuns prin administraţie sau printr-o “agenţie naţională”). Omul a promis că “o ia la el” pe ruda lui săracă, dar că îi e necesară diploma, oricare, numai diplomă să fie, “că trebuie la dosar”. Cu adâncă tristeţe, dar cam aşa se fac lucrurile. Valoarea diplomei nu e dată de cunoştinţele pe care le acoperă (aceastea sunt – în majoritatea cazurilor – cantitate neglijabilă), ci de caracterul ei de paşaport pentru urbanizare. Cine are o diplomă universitară, trăieşte la oraş. Aceasta e “dogma centrală” a mobilităţii sociale, încă din anii ’70, în România. Ea a intrat atât de bine în mentalul colectiv încât astăzi, în satele noastre, “a merge la facultate” e echivalent cu “a se muta la oraş”. Această mentalitate a făcut cu putinţă universităţile de provincie, indiferent dacă de stat sau private, şi tot ea le menţine în viaţă. Şi – la nivelul a 2 – 3 milioane de candidaţi, încă au din ce să trăiască. Nu ca pe vremuri, când afluxul tinerilor era mult mai mare, dar nici nu e vorba (încă) de dispariţia lor.
