Creată in 1949, la începuturile Războiului Rece, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută publicului larg sub denumirea de NATO, se autodeclară o alianţă defensivă, una extrem de solidă. Deşi URSS şi Pactul de la Varşovia nu au atacat vreun stat membru al acestei structuri occidentale, se poate spune că descurajarea a funcţionat. Puterea cumulată a aliaţilor a inspirat teamă, respect şi a exclus războiul de agresiune.
Conform indicilor de putere materială agregată, şi, în special, datorită aportului covârşitor al SUA, NATO este considerată de departe cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria cunoscută a umanităţii. Populaţia căreia aceasta îi asigură securitate este şi ea semnificativă – aproximativ opt sute de milioane de locuitori. Marea problemă strategică pentru liderii aliaţi este nivelul de putere pe care NATO trebuie să îl afişeze, în paralel cu gradul de determinare, spre a descuraja adversarii.
Un NATO prea “muşchiulos” poate provoca reacţii defensiv-agresive dar unul prea slab şi divizat poate tenta agresorii. Care ar fi deci proporţia ideală între nivelul de putere şi cel de securitate? Un Occident hedonist şi “pasiv” în plan strategic Deşi practic între 1991 şi 2012 cheltuielile pentru apărare ale statelor europene au scăzut cu 20%, în timp ce PIB-urile lor combinate au sporit cu 55%,[1] NATO s-a menţinut mai ales prin aportul SUA, in special după anul 2001, când bugetele americane ale apărării au crescut mult peste pragul de 400 miliarde USD anual (după ce în primul deceniu post-Război Rece acest buget se redusese continuu).
De precizat că între 1985-1989, în medie statele europene alocau 3,1% PIB pentru apărare iar în 2014 doar 1,4%. Doar America Latină alocă sume mai mici raportate la PIB[2] şi unele state sărace din Africa, în timp ce ţările din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud şi Sud-Est sar curent de 3-4%. Pentru că e extrem de puţin probabil să ia naştere în viitorul apropiat acea “armată europeană” visată de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, rămâne ca NATO să asigure securitatea “hard” iar UE pe cea “soft”, iar cooperarea dintre ele să se intensifice, depăşind blocajele birocratice şi piedicile puse de Turcia, Grecia şi Ciprul de Sud.
Pe hârtie NATO stă bine – poate dispune de circa două milioane de militari profesionişti, cifră depăşită la ora actuală doar de China, cu numai trei sute de mii în plus. Dar numai o mică parte, sub 30.000, constituie forţe de reacţie rapidă, restul fiind doar forţe pentru apărare teritorială, fie ea şi colectivă. La Summit-ul din Ţara Galilor din septembrie 2014 s-a afirmat angajamentul ca fiecare stat aliat să aloce măcar 2% pentru apărare, nu direct ci gradual.
În plus, toţi aliaţii trebuie să aloce măcar 20% din bugetul militar pentru achiziţii, cercetare şi dezvoltare.[3] Chiar în lipsa unor alocări bugetare masive, aplicând politica de “smart defence” (apărare inteligentă), decisă la summit-ul de la Chicago din 2012, se pot realiza obiective de înzestrare cu echipamente moderne, prin cooperarea mai multor naţiuni aliate, în domeniul industriei de apărare.
Însă ar fi necesar să fie depăşite unele bariere mentale şi birocratice naţionale, să se accepte că înarmarea, acest domeniu extrem de sensibil al suveranităţii statului, poate depinde de parteneriatul cu alte entităţi suverane.[4] Nu cred sincer că suntem prea aproape de acest moment. Sper să mă înşel totuşi. Dintre deciziile adoptate în Ţara Galilor, prezentate in document, cele mai importante au fost: “Planul de Acţiune Rapidă (Readiness Action Plan) destinat a raspunde schimbărilor în mediul de securitate de la frontierele Alianţei, dar si din vecinătăţile strategice, Forţa Operatională de Reacţie Foarte Rapidă (VJTF), formarea unor structuri de comandă şi control pe teritoriile aliaţilor din Est, care să asigure pe termen lung credibilitatea apărării colective, cu contribuţii din partea aliaţilor pe bază de rotaţie.
Şi desigur, amplasarea sistemului de “scut” antirachetă Aegis Ashore la Deveselu. Va urma în a doua parte a anului 2016 un summit decisiv în Polonia. Desigur, aliaţii vestici şi cei estici vor constata împreună că Alianţa, încă în stare de subfinanţare, se confruntă cu aceleaşi două mari provocări: Rusia la Est şi Statul Islamic la Sud. Da, e perfect posibil ca peste un an ISIS sau Daesh să fie istorie şi chiar ca în Siria să existe un armistiţiu între celelalte facţiuni combatante majore.
Momentan nu avem motive pentru un asemenea optimism. Şi nici nu cred că Rusia va renunţa cumva brusc la Crimeea, sau că Putin va deveni subit “băiat bun” faţă de vecinii săi mai slabi. Doi adversari, două provocări existenţiale diferite NATO e ca un boxer plin de muşchi şi îmbrăcat într-o costumaţie strălucitor de colorată care se uită încurcat la doi adversari incomozi, deşi mai mici şi aparent mai cenuşii.
În “colţul din stânga” un stat revizionist-agresiv, ţara cu cel mai întins teritoriu din lume, dispusă să rişte substanţial spre a îşi reface sfera de influenţă, şi “în colţul din dreapta” un grup non-statal coagulat pe temeiuri religioase, ce revendică o bază teritorială în dauna statelor existente în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi are o capacitate de recrutare trans-culturală via reţelele de socializare ieşită din comun.
Amândoi aceşti actori pun in discuţie menţinerea ordinii mondiale post-Razboi Rece. Această ordine – cu tendinţă de multipolaritate – care se bazează formal pe directoratul celor cinci mari puteri membre permanente ale C.S. al ONU dar în realitate pe supremaţia militară americană post-Război Rece şi pe sistemul de economie de piaţă liberală. Şi în care China, India, Brazilia, Africa de Sud şi alte puteri regionale se ridică tot mai vizibil şi îşi fac structuri paralele de putere de tip BRICS.
În anii 2014-2015, relaţiile NATO cu Rusia s-au degradat substanţial, vorbindu-se chiar de un nou Război Rece, Moscova a violat ordinea teritoriala de la Helsinki (garantată de OSCE), Carta de la Paris, convenţii ale Consiliului Europei, dar mai presus de toate, Carta ONU, luând cu forţa un teritoriu (Crimeea) ce aparţinea de drept Ucrainei. De asemenea, a violat şi Actul Constitutiv al CSI din 1991 (Tratatul de la Minsk), Memorandumul de la Budapeste din 1994 şi Tratatul de prietenie şi cooperare dintre Rusia şi Ucraina, datând din 1997.
La fel ca şi China, deşi într-un mod mai vizibil, Rusia pare să conteste bazele dreptului internaţional postbelic, accentuând tendinţa generală de fragmentare a acestei ordini juridice. Dar acţiunile Rusiei care, să nu uităm, au început mai dinainte (august 2008 – războiul contra Georgiei, urmat de proclamarea a două state-fantomă independente, pe care acum Rusia vrea sa le integreze economic si politic in propria sa structură) si mai ales faimoasa “doctrină Medvedev” (apărarea ruşilor din afara graniţelor când sunt în pericol, chiar încălcând suveranitatea statelor “vinovate”) au produs un sentiment de insecuritate în statele estice ale Occidentului, de pildă în ţările baltice.
De asemenea, a executat numeroase manevre de intimidare în spaţiul aerian al Mării Negre, Mării Baltice, Mării Nordului şi chiar în zona Mării Mânecii. Cascade de exerciţii militare provocatoare, toate menite probabil să “verifice” reacţiile statelor NATO. În cele din urmă, Turcia exasperată de incursiunile aviaţiei ruseşti în Siria, de bombardamentele contra triburilor pe care le susţine, şi-a luat inima în dinţi şi a doborât un avion militar al Moscovei acuzându-l că i-a violat spaţiul aerian fie şi pentru câteva secunde! Rusia nu s-a liniştit, din contră a adus baterii mari de rachete antiaerene în Siria, consolidând supremaţia aeriană a regimului de la Damasc şi riscând noi conflicte cu state NATO.
Nu cred că Turcia preşedintelui-sultan (sau “neo-otoman”) Erdogan, oricât de asertivă ar fi, va atrage cumva NATO ca forţă colectivă într-o eventuală confruntare de anvergură cu Rusia. Aşadar, riscul unui război clasic între NATO şi Rusia, deşi existent, e unul scăzut, niciuna dintre tabere neavând un interes raţional în acest sens, mai ales ţinând cont de efectele unor potenţiale lovituri nucleare asupra populaţiilor şi bazei materiale a statelor implicate.
Diferenta majoră e legată de leadership, de regimul politic: în Rusia V. Putin e un decident autoritar, ce are cam toate pârghiile necesare spre a decide pacea sau războiul (“vertikala puterii” este sintagma folosită adesea spre a descrie mecanismul decizional rusesc), în timp ce membrii NATO sunt state democratice în care procesele decizionale au parte de constrângeri politice şi constituţionale, ce îngrădesc marja de manevră a liderilor.
La nivel de alianţă, ţările NATO decid prin consens activarea articolului 5 din tratatul fondator, în Consiliul Nord-Atlantic, iar Moscova ştie ca aliaţi precum Grecia, Ungaria, Slovacia, sau chiar Germania, care au mari interese economice legate de Rusia (afaceri, investiţii in centrale nucleare, gaze naturale etc) vor bloca probabil decizii ce ar pune-o pe cea din urmă în situaţii delicate. Cel mai mare risc este ca Rusia să creadă că nu se va reuşi activarea acestui articol-cheie nici în caz de agresiune, mai ales dacă va recurge la forme ascunse, hibride, indirecte, inclusiv atacuri cibernetice.
În acest caz, deşi puterea agregată a NATO este superioară celei a Rusiei, aceasta ar putea încerca să “spargă” unitatea decizională a aliaţilor, intuind lipsa de viziune comună strategică.[5] În ce îl priveşte, Statul Islamic (ISIS, ISIL sau Da’esh) contituie o provocare majoră la adresa valorilor occidentale, dar şi o ameninţare la adresa vieţilor cetăţenilor statelor aliate, după cum au arătat-o şi atentatele recente de la Paris.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
