Mult prea des resemnarea e reacția publică principală la mizeriile de tot felul comise de autoritățile statului, înalte sau mărunte. Probabil și din cauza asta astfel de mizerii sunt atât de dese. Revolta, de la mesaje pe rețele sociale la protestul public, este cu siguranță o reacție mai eficace, dar și aceasta poate fi tot un fel de resemnare. E convingerea că sistemul în sine nu oferă o cale de a opri abuzurile instituțiilor statului, sau că o poate face doar dacă e schimbat dar nu poate fi schimbat.
Or, dacă cei afectați de vreo acțiune a autorității ar merge invariabil în justiție cerând protecția legii ar putea descoperi că o pot și primi. Însă cei care încearcă calea asta sunt de obicei în minoritate față de cei care se resemnează cu ideea că nu e nimic de făcut. Bun, poate că legile oferă protecție atunci când o autoritate a statului face orice fel de abuz. Dar ce facem atunci când un act revoltător este cel de adoptare a unei legi? Când legea în sine e o mizerie? E cazul pensiilor speciale pentru demnitari – în cazul membrilor parlamentului legea a fost adoptată în urmă cu două zile, din nou, după ce președintele Iohannis ceruse reexaminarea ei.
Iar cea a pensiilor speciale pentru aleșii locali e pe punctul de a fi adoptată. După un tipic consacrat, adoptarea lor are loc în preajma sărbătorilor, perioada când atenția oamenilor și presei la problemele publice e ceva mai redusă. Dar aici nu discut despre (nevoia de) protest public, ci dacă există o cale de a bloca actul în interiorul sistemului. Există o lege care poate poate oferi protecție împotriva altei legi? Da, există.
Cea fundamentală. Iar în cazul acesta consider că se opune legilor de mai sus. Mai precis, e vorba de principiul egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice, codificat în primul aliniat al articolului 16 din Constituție. E un principiu fundamental, alături de cel privind statul de drept, pe care se bazează orice sistem democratic. Acum, acest principiu este adesea citat și interpretat eronat, în forma ”legea e egală pentru toți”.
Nu, nu putem face din principiu ca legea să fie egală pentru toți, nu în ultimul rând pentru că așa ceva ar fi o nedreptate: noi înșine suntem în situații diferite raportat la prevederile unei legi sau alta. Luând asta în calcul, principiul constituțional poate fi exprimat astfel: la situații egale tratamentul din partea legii și autorităților publice trebuie să fie egal. Mai departe, ”situația egală” trebuie să fie una raportată la prevederile legii sau actului instituțional pus în discuție.
În cuvintele instituției puse să asigure supremația Constituției, ”Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (…) De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.
” CCR, decizia 755/2014 Să analizăm puțin aplicarea principiului în cazul nostru concret. ”În funcție de scopul urmărit”, spun judecătorii. Care e scopul urmărit de sistemul public de pensii, care e noima instituirii lui? E genul de chestiune care îmi pare cât se poate de simplă și evidentă, până când descopăr că public, presă și autorități consideră chestiunea simplă, evidentă și, desigur, greșită.
Pentru unii pensia de stat p reprezintă sumele pe care statul le-a administrat și ulterior le returnează gradual unor persoane. Pentru alții reprezintă un fel de premiere pe care autoritățile o distribuie mai mult sau mai puțin arbitrar. Fantezii. Sistemul public(!) de pensii reprezintă, pe scurt, o formă de asigurare socială. Cu alte cuvinte, este un sistem prin care societatea, reprezentată de stat, asigură un nivel de venit membrilor ei care nu (mai) sunt capabili să-și asigure așa ceva de pe urma muncii proprii – în cazul cel mai cunoscut și răspândit datorită vârstei înaintate.
Din motive evidente un stat nu poate stabili ”pierderea capacității de muncă” la nivel individual, și atunci stabilește în mod convențional o vârstă de pensionare, diferențiată eventual pe categorii; alte impuneri ar obliga statul să o modifice în timp. Dar, în esență, asta nu schimbă cu nimic noima sistemului public de pensie, natura lui, scopul urmărit: compensarea pierderii capacității de muncă printr-un sistem de asigurări sociale.
Mai departe, conform definiției oferite de Curte, pentru a respecta principiul constituțional al egalității, legea poate face o diferență între categorii sociale doar atunci când situația lor, din perspectiva legii, e diferită – iar criteriul diferenței operate trebuie să fie unul obiectiv și rațional: – ”Obiectiv” înseamnă că acest criteriu de diferențiere trebuie să se bazeze pe o situație reală, – ”Rațional” înseamnă că între situația reală pe care se bazează și diferențierea operată trebuie să existe o legătură logică.
Haide să vă dau un exemplu, unul foarte aproape de chestiunea discutată aici: salariile demnitarilor, în contextul discuției despre mărirea lor. Nota bene, nu aduc aici o opinie politică, de oportunitate, și argumentele pentru sau contra, am făcut-o în alt articol. Aici discut doar dacă o lege de salarizare a demnitarilor care i-ar pune în fruntea ierarhiei bugetarilor ar fi sau nu constituțională.
Criteriul de diferențiere implicat ar fi nivelul de responsabilitate cerut de la o anumită funcție, și de impact pe care activitatea ei îl are în cadrul statului. E obiectiv? Da, parlamentul e o instituție a cărei activitate are un impact major asupra întregii societăți, e un fapt. E rațional? Da, e logic ca pentru o muncă cu un astfel de impact și presupunând o asemenea responsabilitate salariul să fie pe măsură.
0
3
