Florin Manolescu s-a stins din viață. Avea 72 de ani și era unul dintre cei mai rafinați critici literari, istorici ai literaturii și scriitori. S-a stins discret, așa cum a trăit. A fost ani de zile profesor la Seminarul de Romanistică de la Universitatea Ruhr din Bochum, Germania. S-a întors în țară în urmă cu vreo 15 ani și a publicat cea mai bună carte despre exilul românesc, mult prea modest ambalată ca dicționar de scriitori și reviste. Volumul e de fapt o altă istorie a literaturii române de după 1944, o carte esențială, care ar trebui predată la universitate și pe care am deschis-o și o voi deschide ori de cîte ori voi vrea să știu, documentat și onest, ce a fost și ce a scris oricare dintre intelectualii români care au trăit, fizic, pe alte meleaguri. În raftul autorilor obligatorii, alături de Florin Manolescu, pentru mine mai stau doar doi alți făcători de dreptate, deopotrivă etic, dar mai ales estetic: Ion Negoițescu și Monica Lovinescu. Aceștia trei ar fi meritat, după 1989, toate onorurile, inclusiv academice. N-a fost să fie, în locul lor stau Eugen Simion, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, fiecare cu imposturile lui. Și mulți alții, din același aluat.
De abia în momente ca acesta, cînd aflăm, probabil tîrziu, cum ni se intîmplă celor care trăim în străinătate, că unul dintre intelctualii exemplari ai României nu mai e printre noi, realizăm cît de important e să spunem lucrurilor pe nume. Să facem, în măsura posibilului, atît cît ne e la îndemînă, un pic de lumină în balta plină de miasme și de nedreptăți flagrante care continuă să fie piața prestigiilor intelectuale în România post-comunistă. Și s-o facem la timp. Poate cineva de la Academia Română va pretinde că, totuși, Florin Manolescu a primit premiul Titu Maiorescu al Academiei, pentru Dicționar, deci a fost recunoscut. Sper să n-o facă, ca să nu deschidem cutia cu orori de la Academie, în care premiul primit de Florin Manolescu e doar excepția care confirmă regula, o mică, meschină recunoaștere în locul celei la care ar fi avut dreptul. Asemenea momente de tristețe, de senzație de iremediabil, pot genera, cum s-a văzut de curînd după tragedia de la Colectiv, crîncene reglări de conturi, iar în lumea literară nu se iese în stradă, dar se pot număra manualele plagiate, proiectele fraudate, doctoratele honoris causa nejustificate, prestigiile strîmbe, infinita impostură. Se pot spune nume, se pot aminti situații. Măcar în amintirea celor drepți, care nu mai pot s-o facă.
L-am cunoscut puțin pe omul Florin Manolescu, cred că l-am întîlnit în două sau trei rînduri și am schimbat cîteva cuvinte amabile. Nu avea cum să fie iubit pe piața intelectuală românească, indiferent cîți se vor trezi acum să-l laude și să scrie necroloage avîntate. Era de o politețe suavă, nu făcea glume nepotrivite, nu pierdea vremea la cafenele și se vedea de la o poștă că nu era un luptător cu birocratismele universitare. Ar fi trebuit să conducă masterate, doctorate, să fie în prim-planul scenei academice, avea absolut toate datele pentru asta. A fost acolo unde merita în Germania, nu și în România.
A fost totodată și un extraordinar scriitor, un alt păcat capital, de neiertat în mentalitatea academismului românesc. Un scriitor bun, în România, e considerat un profesor neserios, iar ca scriitor, nu e luat în serios, pentru că e profesor. Pe aici ne învîrtim, s-o recunoaștem măcar acum. Cîți vor fi citit rafinatele lui proze fantastice? Desigur, le-au citit cei care sînt împătimiți ai genului, cei care i-au și acordat Premiul Societății Române de Science Fiction și Fantasy în 2009. Dar mai departe? Cei care fac și desfac canonul literaturii române postbelice se ocupă cu treburi serioase, cu propunerea la Nobel a lui Nicolae Breban, de pildă, nu cu mărunțișuri științifico-fantastice!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
