Ca în fiecare an, apropierea sărbătorilor de iarnă aduce, prin școlile din România, o agitație neobișnuită. Cuprinși de un elan organizatoric nemaiîntâlnit în restul anului, elevi cu inițiativă, părinți inimoși și diriginți experimentați încing spontane ședințe pe culoarele instituției. Telefoanele zbârnâie și, pe alocuri, vezi mămici panicate notându-și, sârguincioase, informații date de vreo secretară sufletistă. În pauze, câte un tătic, reprezentant al comitetului de părinți, bagă grăbit capul pe ușă întrebând odrasla dacă totul merge cum s-a stabilit. Da, sigur că merge, i se răspunde, atât că mai sunt câțiva care încăn-au adus. A, păi zi-le să se grăbească, avem o grămadă de treabă, când mai împachetăm? Privirile conspirative și tonul scăzut al discuției ridică un zid de netrecut în fața oricărui curios. E clar, se întâmplă lucruri importante.
Ai zice că toate aceste pregătiri anunță prefaceri revoluționare în sistemul nostru de învățământ care, precum biblicul Lazăr, învie acum, înainte de Sfântul Ignat, din somnul cel de moarte în care se afla în restul anului școlar. Un necunoscător ar putea crede că e murmurul de bun augur al unor inovatoare proiecte educaționale. Ambițioase transformări curriculare. Ingenioase soluții de modernizare a școlilor. Ei, aș! Se vede că nu aveți copii sau, pur și simplu, nu sunteți la curent cu tradițiile noastre. Ați fi știut, altfel, că primii fulgi de nea, colindele lui Hrușcă și tezele pe primul semestru vin, negreșit, în fiecare an, la pachet cu un ritual de neclintit din mentalul colectiv mioritic. Organizarea cadourilor de Crăciun pentru dascălii din România.
Cadouri? Dar, vai, unde îmi sunt bunele maniere? Sărmanei mele fraze nu i-au crescut, încă, suficient, nervurile pentru a capta, întru totul, seva acestui subiect. Literatura de specialitate consemnează numeroase denominații ale termenului, neinspirat folosit, de mine, mai devreme. O mică atenție, spun unii. Un semn de recunoștință, spun alții. Din partea clasei, se mai decide uneori, de către cei cu mai puțină imaginație și tact diplomatic. De la Moș Crăciun, dom’ profesor, răsună zglobiu voci tinere și încântate. Cum o dai, cum o sucești, regăsești peste tot, sub varii forme, aceeași cutumă a ansamblului nostru școlar, alături de binecunoscuta cutie de bomboane pentru doamna secretară sau răposatul pachet de Kent pentru domnu’ director.
Să ne înțelegem. Departe de mine ideea de a tăgădui focul iubirii care învăluie colectiv școala românească în aceste zile. Of, da, colectiv. N-am găsit altă rimă . În fond, școala și administrația locală sunt două surori gemene cu fix aceleași metehne. Sunt pe deplin încredințat că, pentru executanții acestor nescrise canoane, e o formă specială de manifestare a respectului și mai mult decât atât. Da, vă mirați? Înțelegerea lumii în care trăim se traduce, pentru unii semeni de-ai noștri, prin relația cine dă și cine ia. Darul a rămas, din cele mai vechi timpuri, o modalitate de a reglementa raporturile de putere dintre oameni și, după cum arăta Marcel Mauss [1], nupoate exista în afara ecuației dar – contra dar. Să nu ne așteptăm, deci, la altruiste și simbolice reverențe în fața celui care trudește cu mintea copilului ci, la un interesant mecanism prin care se construiește încrederea între elevi, părinți și profesori. O relație complice, în afara normelor morale, în absența totală a vreunei etici elementare pe care actul de educație o presupune. Cel care ia e de-al nostru, e băiat bun, nu ne face probleme, înțelege cum stau lucrurile, e de încredere. Nu se vrea nimic înapoi, imediat, în mod concret, un favor, un avantaj dar se pun bazele pentru o ipotetică situație în care ar fi nevoie de asta. Știi că, dacă-i dai, e o formă de control, de exercitare a puterii, a capacității tale de a-l influența. A se face distincția între o mica atenție și șpagă. Mita înseamnă un act asumat, clar, conștient, de condiționare a prerogativelor tale de obținerea unor foloase materiale. Na, că vorbim deja ca-n Codul Penal și, în definitiv, chestiunea se rezumă la un gest frumos unanim acceptat.
Dar, stați, ne-a scăpat ceva. Acel ceva. Demnitatea. Cum rămâne cu demnitatea? Uite, asta e o discuție interesantă. Am putea-o avea înainte de vacanța de iarnă, 8 martie sau vacanța de vară, când în metroul, tramvaiul sau pe ulițele patriei e plin de domni sau doamne încărcați doldora cu mici atenții. Pare-se, din partea celor luminați de învățătura primită pe parcursul semestrului. Cei mai norocoși, posesori de autoturisme, încarcă totul în portbagaj. Nu, să nu vi se pară de șagă, a încărca e cuvântul potrivit. Auzite din folclor, se spune că unii fac două, trei drumuri până la adresa de domiciliu pentru a duce tot.
Firește, mai mereu se găsesc și excentrici care, inexplicabil, refuză săvârșirea ritualului cu riscul de a se expune oprobiului public și neîncrederii generale. Poate v-au supărat copiii cu ceva, dom’ profesor? A, nu, de obicei, nu e supărat cu nimic, are doar, instinctual, o senzație stranie că lucrurile astea n-ar trebui să se întâmple. Vi se va părea, poate, ciudat. Există indivizi pentru care actul educațional nu ar trebui să aibă vreo legătură cu acest gen de recunoștință. Sigur, așteptările lor sunt, undeva, în vârful piramidei lui Maslow dar e clar că sunt minoritari într-un sistem care, de fapt, e bine mersi așa cum e.
