Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurământul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă “patriei mele, România”, “să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii” şi mai juram să respect “legile ţării şi regulemantele militare”.
Şi parcă, la final, nu mai sunt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugându-l “aşa să-mi ajute”.
O întrebare care m-a tot bântuit de atunci a fost asta: cât de mulţi luau în serios jurământul? Câţi credeau în acel jurământ? Câţi dintre cei care l-au făcut, când armata era obligatorie, îl mai iau în serios?
Şi, mergând mai departe, ce înseamnă dragostea de ţară? Ce semnificaţie mai are ea astăzi? Nu doar pentru un militar, ci pentru orice cetăţean al acestei ţări…
Dacă unul a jurat că o va apăra cu preţul vieţii, celălalt, care nu a jurat, înseamnă că nu o va face?
Dar cel care a jurat şi acum a plecat din armată, o va mai face?
“A noastră glie de balegă ‘ngrăşată”, cum se exprima Antoniu al lui Shakespeare, mai merită sacrificiul suprem al cetăţenilor ei?
Nu am aflat un răspuns limpede până în ziua de azi.
În fiecare an, pe 25 Octombrie şi 1 Decembrie, Armatei îi sunt dedicate texte înălţătoare. Un fel de “Best of Romanian Army”: cele mai cunoscute hituri istorice. Se pomeneşte semnificaţia zilei, se aminteşte de reformatorul Cuza, se pomeneşte despre relaţia regilor cu Armata, se cinstesc eroii neamului care “nu au precupeţit nici o picătură de sânge pentru a apăra glia strămoşească”, se face o haltă comemorativă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi în alte destinaţii cu rezonanţă, se porneşte apoi către modernizarea armatei în epoca postdecembristă, se subliniază încă o dată că “ţara noastră” este membră cu drepturi depline a NATO şi se încheie laudativ cu misiunile internaţionale la care “băieţii noştri” îşi fac datoria cu “profesionalism şi curaj”.
An de an, aceleaşi texte ce amintesc de “lumina Maicii Domnului” din ziua Paştelui şi de “Fie ca magia sărbătorilor de iarnă…” din pragul Crăciunului. Şi sunt convins că, dacă ai avea acces la înregistrările din anii trecuţi, ai descoperi că multe texte sunt identice.
La festivităţi, “încărcătura emoţională” de care toţi, până la unul, mărturisesc cu voce tremurândă că sunt pătrunşi mă pune, de fiecare dată când particip la asemenea manifestări, serios pe gânduri. Mai ales când disting în declaraţiile oficiale aceleaşi expresii lemnoase repetându-se invariabil.
Şi sunt convins că, dacă ai întreba pe oricare din cei prezenţi dacă îi mână plictiseala şi nerăbdarea, s-ar încrunta şi te-ar face albie de porci. Asemenea impertinenţă! Cum îţi permiţi, nesimţitule? te-ar lua ei la rost. Căci patriotismul, în asemenea clipe de reculegere, atinge cote alarmante.
Se depun coroane de flori. Trebuie să se depună. E firesc.
Dar câţi sunt acolo, în acele momente, cu adevărat?
Şi, lăsând frumoasele texte deoparte, cât de mult respectă românul militarul român? Sau, la fel de important, cât de mult militarul român se respectă pe el însuşi şi instituţia în care lucrează?
De ce are încredere românul obişnuit mai mult în militari decât în profesori? De ce acelaşi român are mai multă încredere în Biserică decât în Armată?
Pe ce anume îşi bazează preferinţa românul pentru una sau alta din instituţii? Din ce se hrăneşte această încredere? La ce se gândeşte cetăţeanul român când preferă un militar unui doctor? Concret. E fiindcă acesta, prin acţiunile sale, se străduie să fie la înălţimea alurii clasice cu care conducătorul providenţial era înzestrat în legendele istorice ale lui Dumitru Almaş sau în producţiile lui Sergiu Nicolaescu? Ori fiindcă participă la inundaţii şi deszăpeziri? Sau fiindcă “Armata e cu noi”?
Ce argumente determină românul să investească în capitalul de imagine al Armatei?
Am văzut nenumărate filmuleţe în care militarii americani erau aplaudaţi de concetăţenii lor la simpla apariţie într-un aeroport, într-o şcoală, într-un mall sau chiar pe stadionul unde se desfăşura un meci de fotbal. Lumea se ridica în picioare şi îi aplauda. Era un gest spontan, necontrafăcut.
Nu am văzut aproape nicăieri întors un asemenea gest militarilor români. (Nu pun la socoteală momentele oficiale când fanfara îşi face ieşirea, după ce Regimentul de Gardă prezintă onorul, şi cei prezenţi încep să aplaude.) Să fie ceva în neregulă cu populaţia României sau cu militarii ei? Sau şi cu unii şi cu alţii? Le este jenă civililor să îşi manifeste respectul (certificat, de altfel, în sondaje) pentru cei care au jurat să îi apere “cu preţul vieţii”? Sau nimeni nu ia în serios că, la nevoie, Armata va face tot ce îi va sta în putinţă pentru binele patriei?
Desigur, unii ale căror chipuri imită mutrele generice de homo sapiens din revistele de antropologie, ar putea răstălmăci aceste cuvinte spunând că pretind ceva apropiat de veneraţie şi ar trece în registrul conversaţiei de bâlci conchizând zeflemitor: “Dar ce-ai vrea, să fac o plecăciune când văd un caporal pe stradă?”
La urma urmei, militarul îşi face doar datoria, la fel cum X, în Pipera, şi-o face pe-a sa. De ce să aplaud pe cineva pentru asta? Şi, astfel, mă întorc iar la americani (căci, se pare, ei dau tonul în toate): de ce americanul obişnuit manifestă un asemenea respect pentru militarul american? Căci şi militarul american îşi face doar datoria, la fel cum şi-o face şi cel de pe Wall Street şi muncitorul din uzinele din Detroit.
Sunt curios cum ar întâmpina tinerii dintr-un mall bucureştean un român îmbrăcat în haine de militar. Şi-ar da coate nedumeriţi? Personal, nu am văzut niciodată un militar român – îmbrăcat corespunzător – într-un mall. Niciodată. Şi, luând aminte la videoclipurile cu militari americani postate pe youtube, mi se pare chiar ciudat.
La fel, nu am zărit un singur militar român cu prietena, braţ la braţ, plimbându-se prin parcurile din Bucureşti.
De ce? Care este motivul?
Avem voie să adresăm cu glas tare aceste întrebări şi, dacă da, putem răspunde la ele fără pseudosentimentalisme şi teamă?
