”Nucorporația face legislația” strigau – și protestau – prin 2012 și 2013 mii de oameni, paradoxal, în mare parte angajați ai corporațiilor. Erau mișcări și sloganuri pe cât de puternice, pe atât de ciudate, uneori, cu oameni de bună credință, cei mai mulți, mobilizați și alimentați cu mesaje, și probabil, nu numai, de către persoane bine organizate și cu obiective clare. Sloganul în sine – ”Nu corporația face legislația” – era ales, cu certitudine, pentru că suna bine și era și cu rimă, dar era cât se poate de greșit. Oriunde în lumea civiliată și în democrație, corporațiile, care nu sunt altceva decât organizații, formate tot din cetățeni, își promovează, susțin și apără interesele. Pot să facă și fac acest lucru adesea în scopuri care le ajută pe ele dar ajută și societatea, cum este lupta împotriva unor reglementări care îngrădesc libertatea economică și generează costuri care sunt suportate, până la urmă, de toți cetățenii.
Dar pot să o facă și pentru a promova interese egoiste sau care se pot afla în contradicție cu drepturi și interese legitime ale unui număr mare de cetățeni. Ceea ce nu înțelegeau cei care protestau față de legislația menită să ofere un cadru legislativ unui proiect minier dintr-o zonă altminteri lovită crunt de criza economică era că, dacă în acel caz, o corporația încerca să influențeze factori de decizie și forma finală a legislației, netransparent și, poate, ilegal, făcea acest lucru deoarece mergea pe un drum bătătorit.
România este caracterizată prin absența oricăror norme și reguli privind interacțiunea, altminteri normală, dintre diversele grupuri care își susțin interesele – de la agricultori la mari companii – și cei care au atributele legiferării. Deși Constituția României prevede expres dreptul la petiționare, nu există prevederi legale care să precizeze condițiile și limitele de exercitare a acestui drept. Din ipocrizie și din interesul de a păstra în zona subterană, departe de reflectoarele opiniei publice, modul, adesea veros în care decidenții sunt abordați, România este lipsită de o necesară și utilă lege a lobby-ului (petiționare, mai pe românește).
Una din cele mai active și mai eficiente industrii în promovarea intereselor proprii este cu siguranță cea a tutunului. Deși aceasta este cea mai în contradicție cu obiectivele de interes general ale societății – așa cum este dreptul fundamental la ocrotirea sănătății (art.34 din Constituția României) – are totuși cel mai mare succes. Industria tutunului vinde, indiscutabil, moarte. Despre orice produs se poate spune că dacă este consumat în cantități moderate, nu face rău sănătății. Nu se poate spune acest lucru despre tutun, care dăunează indiferent de doză. Nu omoară întotdeauna dar nici nu trebuie să se ajungă până acolo pentru a fi nociv. Față de numărul mare de substanțe chimice periculoase, conținute natural în tutun sau, mai nou, adăugate în procesul de fabricație, țigările nu pot să se încadreze măcar la categoria produse benigne. Nici nu mai vorbim de părinții înconștienți, pe la țară mai ales, care iau de la gura copiilor pentru țigări și pentru băutura de la cârciumă.
Un spot TV care ne-ar învăța că ”Fumatul excesiv dăunează grav sănătății” ar fi hilar și, desigur, ar fi respins.
Fumatul este întotdeauna dăunător sănătății, indiferent dacă este practicat moderat sau excesiv, activ sau pasiv.
Dacă cineva ar vrea să introducă acum pe piață țigările, fără ca ele să fi existat înainte, produsul ar fi respins de la comercializare, fără nicio discuție și fără drept de apel, având în vedere substanțele nocive conținute – există produse mult mai puțin dăunătoare, care nu sunt totuși admise la comercializare fiindcă au ”ghinionul” de a nu fi apucat să se afle acolo.
Faptul că țigările nu sunt complet interzise este datorat exclusiv existenței unei ”moșteniri istorice” formată din consumatori dependenți de acest viciu (da, fumatul crează dependență, că doar nu degeaba numeau strămoșii noștri tutunul – ”iarba dracului”) și, mai ales, o industrie puternică, bine organizată și deținătoarea unor fonduri uriașe, capabile să cumpere orice stă în calea ei. Industria tutunului, cât se poate de cinică, nu vrea să cedeze ceva pe o piață unde dependența creează ceea ce economiștii ar numi o ”cerere complet inelastică”, cu profituri garantate. România a rămas țara din Europa (nu doar Uniunea Europeană) cu cel mai lax regim (eufemistic vorbind) în ceea ce privește practicarea fumatului în spații cu acces public. Consumarea sau nu a tutunului, se spune adesea, ar ține de libertatea individuală și, ca atare, nu ar trebui să fie limitată. Desigur, am putea răspunde noi ceilalți, nefumătorii, dar atunci consumul de tutun nu ar trebui măcar să fie permis în public. O mulțime de alte obiceiuri și plăceri individuale nu sunt permise în public, chiar dacă nici măcar nu afectează pe cei din jur. De ce ar trebui să fie permis un obicei nociv celorlalți? Cei care se simt bine vânând sau trăgând cu arma la țintă, pot face asta în condiții precis determinate și departe de semenii care nu aceleași plăceri. Cum ar fi dacă s-ar apuca să vâneze printre blocuri sau printre mese, motivând, de exemplu, că ei oricum sunt buni țintași. Nu ați vrea asta, nu-i așa?
Toate acestea sunt întrebări de bun simț și orice persoană de bună credință, inclusiv mulți fumători, știu care este răspunsul corect. Industria tutunului nu gândește atât de nuanțat și, desigur, nu este interesată de efectele fumatului asupra consumatorilor de tutun și a celor din jurul lor. Cu cât oamenii fumează mai mult, în orice loc, cu atât companiile producătoare vând mai mult și fac mai mulți bani. Este o simplă ecuație economică (”mai mult consum = mai mulți bani”), fără compasiune și fără alte considerente. Limitarea practicării fumatului în locuri accesibile publicului amenință profiturile industriei – în ziua de astăzi oamenii stau și socializează mult în afara locuinței, de la locul de muncă la restaurante și baruri iar industria tutunului are tot interesul ca toți clienții săi să aibă condiții optime de consum a tutunului.
Problema – mare de tot – este că decidenții din România, cei care au atribuția de a avea grijă de sănătatea publică, par să aibă în vedere mai degrabă aceleași motivații financiare ale producătorilor de tutun. De ce oare? Poate că din nepăsare și lipsă de responsabilitate, cea mai mare parte a timpului. Dar este ceva mai mult aici, ceva extrem de îngrijorător pentru ceea ce înseamnă influențarea legislației de către interesele pecuniare ale unei industrii.
Industria tutunului este cunoscută, la nivel mondial, pentru încercarea de influențare a legislației, din motivele sale meschine. Industria tutunului are, cum se spune, ”buzunare adânci”, rulează anual miliarde de Euro în activități de ”lobby” și este singura, până acum, care a determinat demisia unui comisar european, chiar a celui pentru sănătate – John Dalli – în 2012, pentru tentativa de influențare a legislației europene în ceea ce privește comercializarea tutunului. Organizația Mondială a Sănătății a realizat ghiduri pentru ca interacțiunea dintre industria tutunului și guverne să nu conducă la influențarea legislației, în defavoarea cetățenilor.
Aceste reguli par să fie străine guvernului României, care organizează campanii publice în care flagelează contrabanda cu țigări și efectele acesteia asupra bugetului. Oricine nu este total naiv știe că de fapt contrabanda este organizată sau măcar tolerată de industria tutunului însăși, căreia îi este, în realitate, indiferent dacă statul încasează taxe și accize. Dar campania are un obiectiv important: să arate că industria tutunului aduce miliarde la bugetul de stat. Ignorând, desigur, sumele și mai mari cheltuite pentru a repara consecințele negative ale produselor din tutun, în principal cheltuielile pentru sănătatea celor afectați de fumat. Ca să facem o comparație, pe logica industriei tutunului, în parteneriat cu guvernul României, colosul industrial de la Copșa Mică ar fi trebuit să continue să funcționeze, în ciuda otrăvirii, la propriu, a oamenilor care locuiau în jur. Dar industria tutunului nu mizează pe logică, ci pe dependența creată fumătorului și pe legătura strânsă cu singura entitate care îi poate pune în pericol profiturile: statul.
În ultimii ani au existat în România mai multe inițiative legislative, prin care în locurile publice din România să fie introdusă, în sfârșit, normalitatea iar nefumătorii să nu mai fie considerați cetățeni de categoria a II-a. Este vorba de o normalitate care există oriunde în Uniunea Europeană din care pretindem că facem parte, dar pe care o dezonorăm cu atmosfera de birt a mai tuturor restaurantelor din România (întrebați-i pe turiștii străini care au ajuns pe la noi). Este o normalitate care pleacă din analize și concluzii medicale foarte pertinente, inclusiv ale Organizației Mondiale a Sănătății.
Și totuși, aceste propuneri legislative sunt blocate, sabotate și modificate, astfel încât, până la urmă industria tutunului își impune interesele iar noi toți suferim consecințele. Am fost implicat în cea mai recentă inițiativă de acest gen, promovată de un grup inimos de deputate (femeile au mai multă determinare!) care se întâmplă să facă parte chiar din partidul aflat la guvernare în acest moment. Deși la propunerea lor au aderat mulți alți colegi parlamentari, din multe grupuri parlamentare, după ce s-a reușit trecerea propunerii de lege prin Senat, industria tutunului, luată inițial prin suprindere, a revenit și a reușit să blocheze demersul la nivelul comisiei de …. sănătate (ce ironie!) a Camerei Deputaților. Faptul că o largă coaliție de organizații, de la cele ale tineretului la societăți medicale și fundații care se ocupă de protecția copiilor au susținut și cerut ca expunerea la fumat a celor inocenți să înceteze, nu i-a mișcat pe membrii Comisiei de Sănătate au refuzat să lase ca acest demers să continue.
De ce oare, întreb din nou? Am simțit, cu această ocazie, răsuflarea apropiată a industriei tutunului și a foșnetul fondurilor de care aceasta dispune și pe care este dispusă să le cheltuie pentru a își proteja bănoasa afacere. Industria a intervenit precis, chrirurgical, la comisia fără al cărei raport proiectul nu poate fi pus pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților. Acolo, lucrurile sunt mai la vedere și orice blocare ar fi ieșit în evidență. Industria tutunului preferă locurile lăturalnice pentru a-și pune în aplicare planurile.
Parlamentarii din Comisia de Sănătate nici măcar nu s-au obosit să justifice sabordarea actului normativ. Doar anul viitor vin două rînduri de alegeri care vor fi costisitoare, că dumnealor nu prea au cu ce să se mândrească că au făcut pentru alegători, și atunci orice sprijin care să îi ajute să mai amăgească niște votanți va fi bine-venit. Așa că parlametarii respectivi și industria tutunului sunt legați de același lucru: veniturile generate de consumul de tutun (”ochiul dracului” și ”iarba dracului”). Desigur, industria tutunului, a cărei influență este în egală măsură prezentă în mass-media are grijă să disemineze și falsele ”argumente” ale scăderii veniturilor din impozite și accize, dacă ar scădea consumul. Dincolo de faptul că cheltuielile și pierderile directe și indirecte cauzate de către consumul de tutun, direct și indirect, depășesc cu mult încasările bugetului de stat, o astfel de situație nu poate fi tratată exclusiv în notă contabilă, fără preocupare față de efectele tutunului asupra sănătății și vieții oamenilor. Gaura presupusă din buget nu poate fi mai mare decât găurile din plămânii fumătorilor sau de găurile lăsate în familii de cei care mor ca urmare a fumatului. Astfel de socoteli sunt cinice dar ele dau măsura cinsimului industriei tutunului. Cu așa ceva avem de-a face.
Problema cea mare nu este însă că o industrie care face comeț cu moarte își impune voința iar interesele sale sunt mai puternice decât interesul general al sănătății populației. Ceea ce este îngrijorător este modul cum acționează acestă industrie. Ca și în cazul recentei inițiative legislative, aceasta nu acționează în spațiul public, transparent, ci preferă umbra, întunericul și ușile lăturalnice de intrare în cabinetele mai-marilor zilei. Drumurile bătătorite de industria tutunului pot fi folosite însă de oricine altcineva iar banul poate cumpăra orice, de la susținerea vreunui controversat proiect minier la codurile de acces în sistemul de informații al armatei. In extremis, dar nu atât de improbabil, o companie suficient de motivată și de dotată financiar – să zicem Gazprom – poate cumpăra România cu totul.
