​Op-ed

Marţi, 3 noiembrie 2015, 16:19 Actualitate | Opinii

Corbyn și aliații săi nu au un plan pentru preluarea Marii Britanii și foarte probabil nici nu vor dezvolta unul. Mai degrabă, vor încerca să confrunte guvernul lui David Cameron în stradă, prin acțiune directă.

În anumite cercuri, acțiunile ultimilor doi lideri ai Partidului Laburist din Marea Bri­tanie par să confirme reputația englezului ca fiind rece și mizantrop. În 2010, Ed Mi­li­band și-a uimit partidul când a candidat împotriva fratelui său, David, pentru șe­fia partidului. Mult mai puțin experimentat și mai puțin capabil decât David, el a câștigat cu ajutorul șe­filor de sindicate, con­du­când partidul la înfrângerea epică din mai, anul acesta.

Una dintre multele sale de­cizii chestionabile a fost schim­barea sistemului de vot pentru ale­ge­rea președintelui, astfel că acum putea par­ticipa orice cetățean britanic dispus să achite trei lire sterline. Stânga radicală a folosit în propriul avantaj măsura dis­pe­ra­tă luată de Miliband pentru revitalizarea sus­ținerii pentru un partid aflat în declin, mo­bilizându-se cu frenezie și oferindu-i lui Jeremy Corbyn o victorie șoc.

Atât Corbyn, cât și Ed Miliband provin din background-ul privilegiat al clasei de mijloc, același care a produs câteva dintre figurile cele mai radicale ale laburiștilor. De fapt, sunt oameni care vor să elibereze clasa de mijloc din lanțuri, deși adesea sunt și cei care au avut cel mai puțin con­tact cu aceasta. Cel puțin Corbyn a insistat să-și trimită copiii la școala locală din circumpscripția sa londoneză. A doua sa soție, o chiliană de stânga care știa de re­putația proastă a unei astfel de școli, a ho­tărât însă ca fiul lor Ben să nu fie victima dogmatismului politic al lui Corbyn. În cele din urmă, va opta pentru educația pri­vată, ceea ce l-a înfuriat pe Corbyn, di­vorțând de aceasta în 1999.

Cine este politicianul Corbyn?

Corbyn este parlamentar de mai bine de 30 de ani. Dar majoritatea colegilor săi nu au vorbit niciodată cu el. Cea mai mare parte a timpului și-a petrecut-o departe de parlament, promovând grupurile et­nice și religioase angajate în ceea ce el ve­dea o rezistență la puterea americană sau a intermediarilor acesteia. Dar tacticile cru­de și obiectivele fundamentaliste ale gru­părilor islamiste din Orientul Mijlociu și ale celor marxiste din America Latină nu erau o problemă pentru Corbyn (un ateu). Ele au înlocuit clasa muncitoare albă din statele emisferei nordice, de­ve­nind un fel de avangardă a unei rezistențe împotriva caracatiței capitalismului global situată pe Wall Street și Casa Albă.

În 1984, la puțin timp după ce Armata Re­publicană Irlandeză (IRA) a încercat să o asasineze pe Margaret Thatcher și pe res­tul miniștrilor săi la o conferință a Par­ti­dului Conservator, Corbyn l-a invitat pe Gerry Adams (la acel moment considerat a fi liderul IRA) să îi fie oaspete în par­la­ment. A apărut de nenumărate ori alături de militanți palestinieni care apărau ac­ți­uni militare întreprinse deopotrivă îm­po­triva soldaților și civililor israelieni. A descris uciderea lui Osama Bin Laden de că­tre trupele americane drept o cons­pi­rație, dar și o tragedie comparabilă chiar cu evenimentele de la 11 septembrie. Luna tre­cută, pus în fața unor dovezi fotografice potrivit cărora ar fi apărut pe o platformă alături de un radical din Orientul Mijlociu care ar fi tolerat uciderea militarilor britanici, Corbyn a spus simplu că nu își amintește de așa ceva.

Romancierul Martin Amis îl descrie pe Corbyn încet la minte și prost educat. Educația sa este fragilă și nu a urmat niciodată studii superioare. Dar ceea ce îi lipsește la nivel de forță intelectuală se com­pensează prin încredere supremă în faptul că diagnoza sa asupra lumii este sin­gura corectă. Vocația de agitator pro­fe­sio­nist (practicată jumătate din viață), pre­cum și participarea activă la adunări mi­li­tante i-au conferit un echilibru și o si­gu­ran­ță pe care rivalii săi lipsiți de culoare din mainstream-ul laburist nu o au.

Programul extremei stângi

Dar un lucru este cert. Corbyn nu este un discipol de secol XXI al lui Karl Marx. Marx credea în emanciparea maselor și a creionat un program pentru o alternativă co­munistă la capitalism. Această trans­for­mare urma să se producă prin confruntare și violență, dar această etapă rămâne sin­gura parte păstrată din credința marxistă de care Corbyn este interesat. Nu pare preocupat de propunerea vreunui pro­gram spre un viitor britanic radical di­fe­rit. Preferă să branduiască lumea reală, cea locuită de milioane de britanici, drept contrafăcută și lipsită de autenticitate. S-a retras din acea lume și vrea să creeze una alternativă cu ajutorul imigrației în masă, promovarea multiculturalismului și a di­ver­sității, pentru a eroda identitatea bri­ta­nică, și prin reglementări industriale care să oprească distrugerea mediului de către om.

 O moțiune parlamentară din 2003 care vi­za protejarea urbană a păsărilor, sprijinită de Corbyn și de alți doi paralamentari la­buriști, ne oferă probabil câteva indicii des­pre viziunea sa despre lume. Aceasta pre­tindea că „oamenii reprezintă cea mai obscenă, pervertită, crudă, ne­ci­vi­li­zată și mai letală dintre speciile care au locuit planeta și așteaptă ziua inevitabilă în care asteroidul se va prăbuși pe pă­mânt și îi va distruge, dând naturii șan­sa de a reîncepe de la zero“.

Numirea vulgarului Steve Fisher drept con­silier principal nu este nicio surpriză pen­tru cei familiarizați cu trecutul lui Cor­byn. În alegerile generale, a sprijinit un candidat anarhist susținător al războiului de clasă și înainte a descris echipa politică a lui Miliband drept „cea mai abjectă co­lecție de gunoaie“.

Anglia intră în tradiția continentală a extremismului

Dacă ar fi existat o istorie de personaje de­ze­chilibrate și demagogi care să perturbe democrația britanică, atunci ascensiunea lui Corbyn nu ar fi fost la fel de spec­ta­cu­loa­să. Dar, până acum, diferența majoră din­tre Marea Britanie și democrațiile con­ti­nentale precum Franța, Italia sau Ger­ma­nia era lipsa totală de influență a ex­tre­miș­tilor. Ascensiunea lui Corbyn se poate ex­pli­ca pe fondul declinului partidului său, dar și al volatilității crescute a unor seg­men­te societale unde, pentru prima dată, există susținere pentru un partid decis să conteste ordinea existentă, chiar și prin violență.

Partidul Laburist se destramă încet de mul­tă vreme. Odată era o mișcare politică mare și vastă, dar nu mai este așa, pe fon­dul dispariției membership-ului său de bază, ancorat în clasa muncitoare. Blair este singurul lider laburist care a câștigat o majoritate parlamentară completă în ul­ti­mii 40 de ani. Dar activiștii din clasa de mijloc nu aveau niciodată încredere în Blair, jurând să îl distrugă, mai ales după invazia lipsită de discernământ a Irakului, în 2003. Patru ani mai târziu, a fost în­lă­turat printr-o lovitură organizată de Tom Watson, astăzi vicepreședintele parti­du­lui.

Citeste tot articolul pe Revista22.ro