Cetăţenii turci au votat din nou pe 1 noiembrie 2015 şi, cel puţin în interpretarea Preşedintelui Erdoğan din noaptea de 1-2 noiembrie, au ales stabilitatea şi nu haosul acordând mai multe voturi partidului de guvernământ, AKP, decât o făcuseră pe 7 iunie. Alegerile de la începutul verii nu au avut rezultatul dorit de Erdoğan. AKP-ul a reuşit să adune puţin peste 40% din voturi şi era astfel forţat să negocieze formarea unui guvern de coaliţie cu celelalte trei partide care intraseră în legislativul Turciei, Meclis. Negocierile respective au eşuat şi, spre bucuria explicită şi cu sprijinul public al Preşedintelui Republicii, ţara a trebuit să fie chemată din nou la urne pe 1 noiembrie. Cu aproape jumătate din voturile exprimate de partea sa de această dată, se poate spune că AKP şi Erdoğan şi-au atins ţinta şi pot guverna în tihnă, fără a fi nevoiţi să accepte o coaliţie cu alte partide care ar fi putut să deranjeze „stabilitatea” promisă de Primul Ministru Davutoğlu şi de ceilalţi lideri ai partidului. O analiză mai atentă arată, însă, că nici AKP nu şi-a atins ţintele majore şi nici nu prea avem motive să sperăm la stabilitate în Turcia. Iar aceste lucruri, având în vedere evoluţiile regionale, ar putea ajunge să ne intereseze mai mult decât ne-am dori acum.
Ţintele esenţiale ratate de AKP
La referendumul din 2010 AKP şi Primul Ministru de atunci, Recep Tayyip Erdoğan, obţineau sprijinul naţiunii a schimba modalitatea de alegere a Preşedintelui Republicii. La alegerile prezidenţiale din 2014 s-a aplicat pentru prima dată acea nouă regulă de alegere a Preşedintelui ţării prin scrutin popular şi nu doar prin vot în Parlament, ca până atunci. Din august 2014 Erdoğan a devenit astfel primul Preşedinte ales de popor, cu legitimitate rivalizând-o pe cea a Parlamentului, o situaţie similară cu relaţia Preşedinte-Parlament în România. Nu a fost de ajuns.
Permanent ameninţat de a fi cercetat în legătură cu scandalul de corupţie, cel mai mare din istoria Turciei, declanşat în decembrie 2013, Erdoğan s-a luptat în permanenţă pentru protecţia sporită a instituţiei prezidenţiale. El şi echipa sa au considerat că o asemenea protecţie nu se putea realiza decât prin eliminarea forţelor din spatele a ceea ce au numit „lovitura de stat” din decembrie 2013 şi prin transformarea ţării într-o republică prezidenţială, cu puteri sporite pentru Preşedinte. Aşa s-a ajuns la schimbări masive în cadrul instituţiilor poliţieneşti şi judiciare ale ţării. Toţi cei implicaţi în declanşarea cazului respectiv de corupţie, de la procurori până la simpli poliţişti, pierzându-şi locurile de muncă sau, în cele mai fericite cazuri, fiind mutaţi pe funcţii umilitoare în colţuri îndepărtate ale ţării.
Între timp Erdoğan a reuşit să-şi construiască şi palatul prezidenţial (Ak Saray) deja celebru prin opulenţă indecentă, un serviciu prezidenţial de informaţii şi securitate, şi un buget literalmente nelimitat, votat deja de două ori în ultimii doi ani de Parlamentul dominat de AKP. La toate acestea se adaugă faptul că forţele de poliţie sunt dominate de personal angajat masiv de către guvernele succesive AKP începând mai ales după 2005 (vorbim deja de peste 100 000 de oameni, fideli partidului), iar Consiliul Suprem al Judecătorilor şi Procurorilor (HSYK, echivalentul CSM la noi) este acum subordonat Ministerului de Justiţie. Rezultatele deja se văd. Libertatea presei este deja o amintire aici, vocile critice fiind aduse la tăcere prin procese în care sunt acuzate de defăimarea unor funcţionari înalţi şi mai ales a Preşedintelui, pe baza halucinantului articol 299 din Codul de Procedură Penală. Recentul asalt al statului asupra concernului Koza Ipek şi preluarea controlului său de o comisie guvernamentală este doar ultimul episod din avalanşa de astfel de evenimente care instituie deja un regim autoritar de facto foarte periculos în Turcia. Nu este însă un regim autoritar de jure, încă.
Pentru a deveni un astfel de regim autoritar, prezidenţial, ar trebui schimbată şi constituţia. Ca o cinică ironie a soartei, o constituţie impusă de regimul militar al lui Kenan Evren în 1982 îl împiedică pe Erdoğan să exercite o autoritate neîngrădită. Dar aici apar problemele. Pentru a putea impune o nouă constituţie după placul „palatului”, instituind mult-râvnitul sistem prezidenţial, AKP ar fi avut nevoie să atingă ţinta supremă: 367 de fotolii în Parlament. Un astfel de număr de mandate i-ar fi permis să amendeze parţial constituţia, înlocuind sistemul parlamentar actual cu unul prezidenţial fără sprijinul altor partide şi fără a fi nevoit să supună schimbările unui referendum. Or, ar fi avut nevoie de 330 de mandate pentru a putea propune amendamente care să poată fi supuse direct unui referendum popular, eludând şi în acest caz opoziţia. Aceste ţinte nu au fost atinse. Numărătoarea voturilor se apropie de final la ora la care scriu acest text şi toate canalele de ştiri vorbesc despre un maxim posibil de 317 de mandate. Este un număr suficient pentru ca AKP să guverneze singur, dar insuficient pentru a-i da posibilitatea să facă schimbări radicale de sistem.
Stabilitate promisă, instabilitate probabilă
A doua chestiune importantă se referă la promisiunea de stabilitate făcută explicit de Primul Ministru Davutoğlu dacă electoratul alegea cartea AKP. Perioada electorală iunie –noiembrie 2015 a fost marcată de evenimente dramatice extrem de semnificative: atacurile teroriste cu bombă de la Diyarbakır (5 iunie, 4 victime, peste 100 răniţi), Suruç (20 iulie, 33 victime, peste 100 răniţi) şi Ankara (10 octombrie, peste 100 victime, peste 400 răniţi). Toate aceste atacuri au vizat adunări publice, politice sau culturale, ale kurzilor din Turcia. Ele au fost puse invariabil de autorităţi, prin declaraţii formale, pe seama Statului Islamic (IS) dar anchetele respective nu au prezentat nici până acum dovezi şi concluzii finale. După atacul de la Suruç, Turcia a declanşat o ofensivă armată care a fost declarată ca fiind împotriva IS dar care în practică a lovit covârşitor mai multe ţinte PKK din nordul Irakului şi al Siriei. PKK a răspuns cu propriile acţiuni teroriste şi sud-estul Turciei s-a transformat într-o zonă de conflict, cu măsuri draconice de securitate şi instituirea stării de urgenţă în anumite regiuni. Anii de negociere dintre părţile turcă şi kurdă pentru soluţionarea politică a diferendului lor istoric s-au terminat astfel peste noapte iar ţara s-a întors la logica conflictului criminal din anii ’80-’90.
Toate aceste evenimente au creeat dificultăţi extraordinare din punct de vedere politic şi logistic partidului pro-kurd din Turcia, HDP. Este deci cu atât mai mult de apreciat performanţa acestei grupări politice de a trece enormul prag electoral de 10% în ambele scrutinuri din acest an. Faţă de reuşita din 7 iunie, când a strâns 13.1% din voturi, procentul preliminar al HDP de doar 10,8% după scrutinul din 1 noiembrie ar putea fi considerat drept un regres. Pentru cei care cunosc intimităţile vieţii politice turce este fără îndoială un succes, ba chiar unul foarte mare, istoric. El aduce primul partid pro-kurd în legislativul de la Ankara ca formaţiune de sine stătătoare (reuşitele precedente erau doar ale unor candidaturi, puţine la număr, pe liste de independenţi). Cu aproximativ 59-60 de mandate, HDP va fi de fapt cel de-al treilea partid ca putere de vot în Parlament, în urma AKP (cca. 317) şi a republicanilor secularişti de la CHP (cca. 134), dar devansând pe ultra-naţionaliştii MHP, care se pare că vor acumula doar în jur de 40 de mandate. În această nouă configuraţie, Parlamentul turc va avea de abordat probleme pe care le-am mai semnalat în articolele mele pe temă, dar fiecare fiind acum acutizată şi ameninţând grav, după părerea mea, stabilitatea internă a Turciei şi, inevitabil, stabilitatea regională. Prin urmare, ele ar trebui să fie de maxim interes pentru factorii decidenţi asupra politicii noastre regionale şi, mai ales, europene.
Prima astfel de problemă se referă la accentuarea dramatică a diviziunii dintre acea jumătate a societăţii turce care susţine binomul AKP-Erdoğan şi cealaltă jumătate. Am citit unele analize româneşti care comparau situaţia din Turcia cu cea din România lui Traian Băsescu. Eu aş înclina mai mult spre o comparaţie cu prima jumătate a anilor ’90, când regimul neo-comunist şi liderul său, Ion Iliescu, păreau a fi gata să rupă ţara noastră în oricâte bucăţi ar fi fost necesar, numai pentru a asigura continuitatea anumitor structuri comunist-securiste. Şi le-a reuşit. Clivajul existent acum în Turcia este chiar mai dramatic. Este o luptă identitară între convingeri ideologice radical ireconciliabile care au modelat cu mult sânge devenirea politică a acestei ţări după fondarea republicii, în 1923: etno-naţionalism conservator religios (turkism Sunni Hanefi) contra kurzi; ultra etno-naţionalism secularist contra kurzi; secularism etno-naţionalist turc contra etno-naţionalism conservator religios (Sunni Hanefi); conservatism fanatic religios universalist (Sunni Hanefi) contra Alevism/Shiism/non-musulmani. Ar mai fi şi alte astfel de clivaje dar mă îndoiesc că publicul cititor din România este pregătit să le digere pe toate într-un singur text. Problema fundamentală este că, prin capitalizarea electorală repetată pe linia conservator religioasă Sunni Hanefi şi pe un etno-naţionalism turc extrem, AKP şi Erdoğan însuşi au reuşit să antagonizeze întreaga societate turcă şi, mai mult, să îşi creeze inamici şi în afara graniţelor. Jocul acesta le-a adus deja victorii electorale repetate şi, iată, un deceniu şi jumătate la guvernare. Totuşi, în opinia mea, situaţia este atât de explozivă iar cei ce vor şi pot să profite de pe urma ei atât de mulţi şi pregătiţi să o facă încât mă aştept ca, dacă politica internă şi externă a Ankarei lui Erdoğan-Davutoğlu nu se echilibrează, să asistăm curând la o implozie a statului sub presiuni endogene şi exogene uriaşe.
A doua mare ameninţare la adresa stabilităţii o reprezintă rezistenţa statului turc la reforme fundamentale privind drepturile individuale şi ale minorităţilor. Libertatea de exprimare a fost profund afectată în ultimii ani prin măsuri restrictive dintre care am sugerat câteva mai sus. Se adaugă închiderea frecventă a unor site-uri de internet, eliminarea din pachetele furnizorilor de televiziune prin satelit a canalelor critice la adresa guvernului şi deschiderea de procese penale împotriva a zeci de jurnalişti care critică liderii sau politicile AKP. Atmosfera este astfel una extrem de tensionată.
Reformele privind drepturile minorităţilor, salutate inclusiv de Comisia Europeană în rapoartele sale anuale asupra Turciei, nu au mers niciodată până la recunoaşterea formal-legală a existenţei minorităţilor etno-lingvistice în această ţară. Astfel, „reformele” respective s-au limitat la a elimina restricţii precedente privind, spre exemplu, folosirea „unor limbi altora decât cea oficială de stat” în activităţi publice, inclusiv în cele politice, dar fără a menţiona vreodată minorităţile după numele lor. Furia cu care statul a decis redeschiderea conflictului armat cu PKK-ul a contribuit şi mai mult la tensionarea relaţiilor dintre Ankara şi minoritatea kurdă, cu clare interese electorale de parte guvernului. Despre această strategie s-a vorbit aici deschis, în special pe baza unor declaraţii foarte belicoase ale lui Erdoğan, că ar fi fost menită să-i pedepsească pe kurzi pentru faptul că reprezentanţii lor politici au refuzat să sprijine proiectul sistemului său prezidenţial.
Cert este că reluarea conflictului cu PKK, forţată în mod evident de Ankara, a suspendat ireversibil negocierile pentru o soluţie politică la problema kurdă ca o chestiune ţinând de drepturile democratice ale minorităţilor. Nu ar fi deloc o surpriză dacă Ankara va continua războiul său perpetuu cu inamicii kurzi şi va ignora posibilitatea unui dialog politic în legislativ cu reprezentanţii lor politici. O astfel de strategie se înscrie până la urmă în tradiţia de mai bine de nouă decenii a statului turc şi prezintă, deci, avantajul unui risc electoral viitor minim. Ea va conveni şi PKK, a cărui raţiune de a fi rămâne starea de război cu Ankara. În aceste condiţii, partidul pro-kurd HDP va avea o misiune foarte dificilă dacă nu va fi sprijinit de forţe pro-reformă din Parlament şi, mai ales, de o poziţie mai clară din partea Comisiei Europene şi a altor parteneri occidentali ai Turciei care să ceară constant şi insistent reforme liberal-democratice în această ţară. Altfel, starea conflictuală dintre Ankara şi cele 15-20 milioane de cetăţeni kurzi ai Turciei se va radicaliza la un nivel care poate depăşi mult pe cel din anii precedenţi, mai ales datorită situaţiei mult mai complicate din regiune la acest moment. Această ecuaţie deja complexă poate deveni cu mult mai complexă dacă o revoltă împotriva politicilor discriminatorii ale Ankarei va cuprinde şi milioanele minorităţii religioase Alevi. Este astfel de aşteptat ca situaţia din Turcia să se deterioreze sub un regim din ce în ce mai autoritar, mai ales dacă el va continua să fie definit de cuplul Erdoğan-Davutoğlu în termenii duri ai etno-naţionalismului conservator religios (turkism Sunni Hanefi) din ultimele luni.
Posibile soluţii şi oportunităţi
Soluţia este de fapt simplă şi, după părerea mea, inevitabilă dacă ne dorim stabilitate şi dezvoltare durabilă pe termen lung în regiune. Ea nu se poate realiza fără iniţierea unui proces foarte serios de pacificare prin democratizarea profundă în Turcia şi în regiune, cu respectul drepturilor individuale şi ale minorităţilor. Regiunea poate include zonele Mării Negre şi a Mediteranei orientale iar proiectul ar trebui să beneficieze de experienţa vastă în domeniu a Uniunii Europene, însă ar trebui să cointereseze toate ţările ei membre, alături de Statele Unite şi Federaţia Rusă. Primul pas ar trebui să fie tratarea cu seriozitate, în sfârşit, a integrării europene a Turciei ca pilon strategic crucial pentru antrenarea ulterioară a unei mase critice de forţe reformiste despre care se ştie bine că există şi în vecinătatea ei.
O angajare solidă în această direcţie ar fi singura care ar duce, poate cu multe eforturi şi după o perioadă relativ lungă de timp, la reformele profunde fără de care, insist, Turcia va colapsa în câţiva ani. Capitolele de aderare la Uniunea Europeană sunt cel mai bun instrument, la care se adaugă experienţa reformistă a ţărilor prietene Turciei, printre care se numără şi România. Succesele înregistrate, spre exemplu, în domeniul drepturilor minorităţilor de către noi, Bulgaria dar şi de către alte ţări europene ar putea servi drept modele importante. Succesul relativ al României în lupta împotriva corupţiei pare a deveni şi el un exemplu deosebit de relevant pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală în Turcia. La fel putem spune, de ce nu, cu mândrie despre libertatea presei, separarea puterilor în stat şi independenţa justiţiei.
