Un om a murit.
Astfel de lucruri se întâmplă mereu, dintr-o mulțime de cauze. Dar moartea face parte din acele fenomene care ne mișcă, ne afectează, ne fac să ne gândim mai mult la cei din jurul nostru. Empatia față de astfel de evenimente este unul din elementele care ne fac să fim umani, solidari cu durerea celor afectați de pierderea unei vieți. Absența empatiei față de pierderea unei vieți omenești este un simptom grav, care denotă oameni îndrăgostiți de ei înșiși și nepăsători la nevoie și drepturile celor din jurul lor. Lipsa de reacție și nepăsarea față de situațiile tragice ale semenilor înseamnă, până la urmă, dezumanizare.
Despre asta este vorba în tăcerea prelungă și asurzitoare a încă vice-premierului guvernului României, Gabriel Oprea.
Este, din păcate, un simptom răspândit în ansamblul clasei politice din România, o clasă politică din ce în ce mai decuplată atât de realitățile din societatea românească, cât și de ceea ce îi frământă și îi preocupă pe români. Este o clasă politică care nu a înțeles nimic din lecția alegerilor prezidențiale de anul trecut și trăiește cu capul în nori, din ce în ce mai departe de alegători. Câți politicieni ați văzut în ultima vreme mergând la supermarket, ca și voi, să își facă cumpărăturile? La cumpărături merge, de obicei, șoferul sau sepepistul, transformați în ordonanțe. Câți politicieni ați văzut în ultima vreme plimbându-se prin parc, cu copiii, alături de copiii voștri? Ei se plimbă mai frecvent pe alte meleaguri. Câți politicieni au intrat în ultima vreme alături de voi în sala de cinema, la un film de sâmbătă seara? Aceștia preferă să se uite la talk-show-uri pe plasmele de la ei de acasă, cât tot peretele. Cei mai mulți politicieni români au impresia că odată ce ocupă o funcție publică, numită sau aleasă, sunt propulsați brusc și irevocabil pe un piedestal înalt cât vârful Moldoveanu și că trebuie să stea acolo sus, să se uite de la înălțime la mulțimea de la picioarele lor. Aceștia nu cunosc, probabil, butada cu cel care, cocoțat pe vârful unui munte îi privea cu dispreț pe cei din vale, care i se păreau foarte mici, ignorând, în același timp, că și el era la fel de mic în ochii celor din vale. Efectul pe termen lung al desprinderii celor care conduc de cei conduși este că politicienii devin dependenți de acest mod de a trăi și ar vrea ca plutirea lor deasupra mulțimii să nu se mai termine niciodată. Așa că vor fi deschiși și dispuși la orice fel de compromis și la orice fel de faptă care îi ajută să rămână în ”sferele înalte”. Politicienilor români le place foarte mult titulatura – și beneficiile – poziției de demnitar, deși într-o democrație titulatura corectă ar trebui să fie cea de slujbaș public (”public servant”), adică poziția ocupată este atât de fapt doar un loc de muncă, cu o fișă a postului, o leafă, răspunderea aferentă și cam atât.
Clivajul acesta uriaș este suficient pentru ca dezinteresul, greața sau chiar ura față de clasa politică să crească pe zi ce trece, cu toate consecințele ce pot decurge dintr-o astfel de stare, de la dezvoltarea unor mișcări politice anarhiste sau extremiste, până la pericolul de eliminare a înseși democrației care, deși are multe defecte, nu are alternative viabile.
Din păcate, așa cum demonstrează mai multe evenimente din ultima vreme, până la recentul episod în care ”generalul” Oprea lasă în urmă, fără nicio clipire un polițist care trăgea să moară, după ce se accidentase în serviciul său, înstrăinarea clasei politice merge chiar mai departe și îi face pe unii politicieni de top să își piardă orice urmă de compasiune și de umanitate. Transformarea politicienilor devine acum completă: aceștia se dezumanizează. Este o trăsătură foarte periculoasă pentru persoane în ale căror mâini stă soarta semenilor lor, bunăstarea, sănătatea și chiar viața cetățenilor. V-ați încredința viața unui căpitan de navă căruia nu i-ar păsa dacă un membru al echipajului sau un pasager sunt în pericol?
Nu ar fi prima dată în istorie când are loc o astfel de transformare dar nu sunt multe situații în care dezumanizarea are loc în cadrul unei societăți guvernată de principii democratice. Dezumanizarea a avut loc și a atins cote îngrozitoare în regimuri politice așa cum a fost regimul nazist, în care străini și concetățeni deopotrivă au fost sacrificați de nebunia unor conducători care simțeau mai multe, de exemplu, pentru câini decât pentru oameni (cazul lui Goring și Himmler).
Ce se întâmplă însă cu România? Sigur, s-ar putea spune că Gabriel Oprea nu este chiar reprezentativ pentru clasa politică din România. Din păcate există multe elemente care arată că ele este cât se poate de reprezentativ. Oprea este prototipul perfect al unui sistem politic în care funcționează o selecție negativă: oameni care nu ar putea niciodată reuși să ajungă cineva prin muncă sau inteligență (sau poate că ar putea, dar nu își propun să facă asta), sunt propulsați în cele mai înalte funcții, folosind în acest scop oportunismul, denumit în mod eronat ”pragmatism, și folosirea în scop personal, egoist chiar, a unor simboluri și concepte esențiale pentru buna funcționare a societății – ”interesul național”.
Iar Gabriel Oprea este doar un nume și un exemplu. Dincolo de faptul că majoritatea covârșitoare a celor aflați în funcții publice, vremelnic, se urcă și rămân cocoțați pe piedestalul de care vorbeam mai înainte, aceștia se dezumanizează și în alte modalități. De exemplu, câți politicieni au donat obiecte care le prisosesc sau bani – iar unii au averi considerabile – pentru persoane care au nevoie de sprijin: copii, copii bolnavi, bătrîni, sportivi care vor să facă performanțe deosebite, tineri care vor să studieze la universități prestigioase, asociații care vor să împădurească zone prăduite de covorul lor verde etc? În ultimii ani, fundraising-ul pentru diverse obiective filantropice a luat o amploare mai mare în România, în ciuda crizei economice și a scăderii generale a veniturilor, dar fenomenul este întreținut de oameni cu suflet din clase medie și chiar de oameni săraci, dar cu inimă. Sunt puține exemplele cunoscute de oameni politici care s-au implicat în astfel de campanii, fie ca promotori, fie ca și contribuitori. Vorbim de aceleași persoane care au adesea pârghiile administrative pentru canalizarea, corectă, a fondurilor publice pe care le gestionează, către scopurile susținute până la urmă de privați prin contribuțiile lor voluntare. Dar nu o fac. Și chiar dacă o fac, puterea exemplului și exersarea empatiei și compasiunii sunt esențiale pentru persoane care merg apoi ca să ceară, din nou, voturi de la cei aflați în nevoie și de la concetățenii lor, care i-au ajutat pe cei care aveau nevoie, în locul statului inactiv. Empatia și compasiunea sunt sentimente care se atrofiază, până la dispariție, dacă nu sunt folosite. Și atunci intervine dezumanizarea. Politicienii ajung să creadă că lor ”li se cuvine”, că au dreptul să pretindă orice dar fără a avea obligații.
