In vara lui 2012, plagiatul Ponta, premier în exercițiu și azi, încinsese spiritele. Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Reacția cea mai dură, a premierului, apoi repede a dlui Șova, a fost împotriva Comisiei de Etică a Universității din București, acuzată că a fost numită…politic! Domnul, dar și alții și altele, a aflat de la noi, de la universitari, că, de fapt, e o comisie numită, la propunerile facultăților, odată la 4 ani. Domnii și doamnele nu știau ce înseamnă un doctorat, ce înseamnă un plagiat, ce înseamnă scriere academică, ce înseamnă să respecți regulile simple ale citării, ale referențierii. Au început să…învețe (?), oricum, să afle măcar, de atunci. Dar ei și ele voiseră cândva să fie doctori, ei, ele, demnitarii. De ce?
A urmat o perioadă tulbure, cu modificări la Legea Educației, cu comica solicitare a premierului de a i se aproba lepădarea de titlul de doctor. Domnul e în continuare doctor, protejat legal de prezervativul unui consiliu de etică. El ca și alții și altele asemenea lui. (Ca să înlătur orice echivoc, folosesc sensul :PREZERVATÍV, -Ăadj. Care prezervă; apărător, preventiv. // s.n.Remediu folosit pentru prevenirea unui rău, a unei boli. ) De ce e necesar acesta? Ce rău previne, ce boală?
In vara lui 2015, plagiatul Oprea, vicepremier în exercițiu, încinge iar spiritele.Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Aceeași Marie cu altă palarie, dar mai mare acum căci domnul e și conducător de doctorate, plagiate și ele, după cum a anlizat Emilia Șercan pe Hotnews. Reacția e cam aceeași: e suspectat un atac politic tocmai acum când domnul și partidul său o duc din ce in ce mai bine. Prezervativul etic ministerial funcționează mai rapid acum. Dar „remediul” a prevenit, oare, răul? Universitatea nu mai poate prezenta analiza sa, find oprită prin legea care îi protejează pe demnitari de analiza propriilor universități unde și-au luat doctoratele. Analizând, însă, pe cont propriu situația și făcând publică concluzia, mi se spune că nu sunt în măsură să o fac. După mai mult de două decenii de carieră universitară desfășurată în universități din București, Sibiu, cursuri susținute la universități din Franța, conferințe în mai multe țări europene și mii de pagini publicate! Dar cine spune asta?
Nu mai știi ce să crezi!
Plagiatul și speța demnitarilor care îl/l-au făcut, au devenit de câtăva vreme vedete mediatice. Universitățile și Comisiile lor de etică au (dacă le iau în serios!?) destul de lucru în domeniul eticii și integrității academice. Numai că investigațiile media care aduc în prim plan demnitari care plagiază schimbă dramatic percepția publică. Dincolo de suspiciunile documentate ale jurnaliștilor, opinia publică înregistrează un grad tot mai înalt de neîncredere, de neînțelegere în ceea ce fac universitățile cu școlile lor doctorale cu tot. Mulținu înțeleg ce este un plagiat. Cum adică e un furt!? Cum adică e o fraudă? De aici începe „scena deslușirii” ca într-o piesă de Caragiale. Personaje: universitarul, non-universitarul. (Cei care știu, pot trece peste.)
- Ce s-a furat?
- Bucăți de text. Textul altuia. Care l-a scris și publicat.
- Păi, să dea bucățile-alea înapoi!
- N-are cum, că le-a pus în textul lui și n-a zis că le-a luat de la Cutare.
- Cum să zică dacă e scris?
- Așa vine vorba. Trebuia să scrie acolo, pe pagina unde a pus textul lui Cutare, că e textul lui Cutare. Și să pună ghilimele unde începe și unde sfârșește textul luat de la cutare.
- Ce-s alea ghilimele?
Uite definiția: GHILIMÉLE s. f. pl. Semn de punctuație în formă de două mici unghiuri sau de două mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituții, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citării. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s. f. pl.] – Din fr. guillemets. (DEX 2009) Numai că unii nu știu de semnele astea ale citării sau se fac că nu știu ca să poată lua text de la Cutare și folosi ca și cum ar fi al său. Și mai e ceva: în aceeași teză vezi că, uneori, semnele citării au fost folosite, deci autorul era la curent, știa cum să le folosească.
- Păi, nu-i învață la școală cum să, asta…, să citeze?
- Dacă faci o facultate, așa ar trebui.
- Adică, deși au făcut o facultate, ei nu le pun acolo unde trebuie, semnele astea ale citării, doar așa, numai ca să folosească textul altora?
- Da, așa e.
- Și asta e un furt?
- Da. E o fraudă academică. Numită plagiat.
- Foarte tare. Da’ cum o dovedești?
- Nu-i așa simplu. Dar e simplu atunci când vezi că un număr de rânduri de la Cutare apar în textul doctorandului respectiv, fără semnele citării, și fără să îl menționeze pe Cutare la Bibliografie sau în vreo notă. Adică a luat de la Cutare și a folosit, și-a făcut teza și a dat-o la Comisie.
- Care Comisie?
- De la facultatea unde își susține doctoratul.
- Și Comisia aia ce-a păzit?
- Păi, a citit, a zis că e „foarte bine”, și a propus facultății (acum e și Școală doctorală la facultăți) și aceasta a propus universității să i se dea omului titlul de doctor.
- Și universitatea ce-a făcut?
- Păi, a scris la minister că omul merită titlul și că e ok.
- Și ministerul ce-a făcut?
- I-a dat omului titlul. Ministrul a dat un ordin și așa doctorandul a devenit doctor. Dar după ce numele a fost publicat în Monitorul Oficial.
- S-au făcut hârtii la greu, nu?
- Da. Azi, când funcționează școlile doctorale, sunt implicați în studiile doctorale: școala doctorală, conducătorul de doctorat, comisia de îndrumare a doctorandului, Institutul de Studii Doctorale al universității, Comisia națională de atestare a titlurilor și diplomelor, personal din minister și, în final, ministrul însu/ăși.
- Pare un lucru bine făcut.Treabă serioasă, nu?
- Așa e, când e serioasă. Sunt oameni care muncesc foarte mult pentru a obține titlul.
- Și demnitarii, ăștia când muncesc pentru asta că-i văd mereu ba la TV, ba la Parlament? Că la circumscripție …
- Ei/ele au puteri nebănuite.
- Și d-aia îi …prezervă consiliul ăla?
- Păi, altfel, cum?
- Păi, e bine-așa?, ce zic copiii ăștia?
- Unii le calcă pe urme.
- Greu și cu voi, universitarii. Da’ tu de ce te-ai făcut universitar?
Alt capitol. Răspuns scurt: mi-am dorit, mi-a plăcut, a fost posibil după 1989, am lucrat mult și pentru cursuri și pentru cărțile publicate, cred că lucrul serios împreună cu studenții poate deschide căi de gândire, de cercetare, de realizare benefice pentru toți. Cred că o universitate integră, cu performanțe clare, reale este o valoare inestimabilă pentru societate; poate asigura o proiecție credibilă de destin istoric.
Din nou, Educația revine în atenția politicienilor. Se aduc din nou modificări la lege, apar iarăși inițiative, dezbateri. Plagiatul revine când explicit, când voalat în discuții. Îmi apare clar că unii știu ce spun iar alții nu prea. Îmi apare clar pentru că, din 2012, am citit mult pe tema plagiatului și a integrității academice. Nu trebuie să fiu crezut pe cuvând. Literatura dedicată acestor teme este în continuă dezvoltare, și nu de ieri de azi.
Un argument în favoarea celor care sunt suspecți sau dovediți de plagiat, este acela că una e copiatul și alta plagiatul. Desigur, așa e. Numai că în discuție e plagiatul, adică preluarea și folosirea în scopuri precise – obținerea unui titlu academic, câștigarea unui concurs pe post didactic, publicarea unei lucrări, lansarea unei idei care nu îți aparține – a unor bucăți din textul altuia și copierea lor identică în textul tău, fără să scrii că le-ai luat de altcineva, fără să faci referire scrisă la autorul și lucrarea de unde ai luat. Poți copia, dar e obligatoriu să menționezi de unde ai copiat. Pentru asta au fost …inventate ghilimelele și alte moduri de a face referire la lucrările altora pe care le folosești pentru a-ți susține propriile idei..
Unii plagiatori ar fi fericiți dacă ar afla, de pildă, numai de titlul cărții lui Marcus Boon, In Praise of Copying (2010). În Introducere (pag.4), autorul mărturisește că: ” This book grew out of the observation that copying is pervasive in contemporary culture, yet at the same time subject to laws, restrictions, and attitudes that suggest that it is wrong, and shouldn’t be happening.” Boon afirmă un lucru evident: copia, copiatul ca activitate și acțiune sunt elemente constitutive ale culturii noastre. Zestrea noastră genetică este produsul unei „copieri” a zestrei genetice a părinților. Ne formăm și prin a învăța cum să copiezi. Dar copia și copiatul sunt, însă, blamabile atunci când substituie propriul efort, propriile rezultate prin însușirea, aproprierea rezultatelor altora. Nimic mai simplu, dar nici chiar atât de complicat! În mediul academic, legislația domeniului acreditează plagiatul ca fiind o fraudă academică. La fel cum, în Codul penal, furtul de bunuri, frauda sunt incriminate. Mediul academic este, însă, reticent în a aborda deschis problema plagiatului. Trebuie să recunosc și eu că nu este un lucru plăcut să semnalezi că un coleg, de pildă, a plagiat. De foarte multe ori, avem reticențe în a semnala că unii dintre studenții noștri comit fraude academice. Preferăm să le spunem că „nu e frumos” ce au făcut în loc să îi determinăm să își asume responsabilitatea pentru fapta comisă.
De fapt, cum dezvoltăm cultura eticii și integrității academice în facultățile, în universitățile noastre? Adesea, prin simpozioane, conferințe. Dar cât și cum lucrăm în acest sens cu studenții noștri?
Cultura copiatului este extinsă astăzi în mediul academic de oriunde, mai ales după apariția internetului. Ideea că textele din mediul digital sunt imateriale, lipsite de protecție juridică, de drept de autor, devenind „bunuri de larg consum”, este păguboasă din mai multe puncte de vedere.
Unul ar fi că indică un deficit cultural crescut. Internetul se substituie, de multe ori inadecvat, impropriu, culturii textului științific. Studenții preiau texte de pe net și le includ în lucrările lor fără să aibe cea mai mică ideea despre faptul că acelea nu sunt creditate științific. Cazul celebru este al Wikipedia. Cultura digitalului intră, astfel, într-un conflict deschis cu cultura cărții. De fapt, de multe ori o surclasează. Pentru studenți e mai ușor să navigheze pe net decât să citească o carte, necum să meargă la bibliotecă. Smartphone-ul sau tableta asigură accesul la orice. Ce nu asigură este modul selecției site-urilor de unde pot obține texte, referințe creditate științific. Unii profesori cunosc aceste site-uri, dar la nivelul facultății aceasta pare să fie o practică mai puțin extinsă. Sunt însă studenți care sunt mai avansați în cultura internetului, știu de unde să obțină o informație creditată științific, dar, când e să o folosească în propriile lucrări, de cele mai multe ori, o copiază ca atare.
Un alt punct de vedere păgubos se numește inadecvarea conținutului didactic la noile tehnologii. Noi nu am creat – nici măcar nu există preocuparea declarată la nivel oficial – instrumentele și strategiile didactice prin care să ajutăm formarea modului de gândire al studenților în concordanță cu expansiunea digitalului. Copiatul și plagiatul proliferează în continuare, mai ales în domeniul disciplinelor socio-umane, unde textul e prioritar, căci, de multe ori, evaluarea studenților, a cadrelor didactice e realizată cu mijloacele vechi ale culturii textuale. Mai grav, am observat că sunt situații în care studenții noștri nu mai sunt încurajați să descopere pe cont propriu referințele importante ale domeniului, ci folosesc lucrări-compilații ale acestor referințe. E o întreag industrie a cărților care au „mestecat” cărți importante și unde contribuția autorului e scăzută. Studenții citesc „copia” și nu „originalul”.
Un al treilea punct de vedere privește situația românească a imitării: folosim PowerPoint-ul fără să știm ce fel de mijloc de comunicare este acesta. Mulți dintre studenții noștri nu știu ce este un slide. Înghesuie mult text copiat din alte surse pe slide-uri și apoi citesc de pe slide ceea ce noi am citit deja. Par să nu realizeze că slide-ul e un mijloc de comunicare vizuală și mai puțin textuală. Dar imităm modernitatea noilor tehnologii sacrificând efortul propriu de înțelegere și folosire a acestora. Întreb, câteodată: aveai nevoie de PPT pentru prezentare? Nu întotdeauna e cazul. Avem și noi, profesorii, partea noastră de vină aici: fie suntem reticenți față de folosirea acestor mijloace, și atunci nu încurajăm folosirea lor sau le acceptăm, dar nu știm dacă ele sunt bine folosite, fie nu reușim, la nivelul facultății, să organizăm un program, un atelier prin care să antrenăm studenții în folosirea lor. Desigur, mai e și chestiunea aparaturii! Acolo unde sunt fonduri pentru dotarea sălilor de curs cu aparatură modernă, se observă o mai mică preocupare pentru investiția în instruirea studenților în folosirea lor, nu numai tehnică, ci și pentru crearea de conținuturi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
