Pe la-nceputul verii, când toată lumea vorbea de destrămarea construcției europene din cauza acutizării crizei grecești, Bruxelles-ul își continua agenda lui importantă. A venit toamna, lumea iar vorbește de destrămarea construcției europene, de data asta din cauza acutizării crizei refugiaților. Și Bruxelles-ul își vede în continuare de agenda lui importantă.
Ca să reiau întrebarea din iunie, cine o să ne lase să destrămăm proiectul, când UE se pregătește de o integrare fără precedent?
Săptămâna acesta ne-am dus la Bruxelles cu așa-zisul ”interes național” care ne cerea că trebuie să respingem cei 4.646 de refugiați pe care Europa ni-i băga pe gât (lasă că știm noi, nu-i așa, că o să mai vină și alții, vorba ceea, nici noi nu suntem duși cu pluta).
Dar tot săptămâna aceasta, în Parlamentul European, o să se mai dezbată și criza laptelui. O criză mai mică, din categoria celor recurente, de creștere a noii Europe – fermierii din Vest au venit din nou la centru (Bruxelles) să spună că, uite, laptele a ajuns mai ieftin ca litrul de apă, că, uite, nu e bine că s-a renunțat la cote… O să treacă și criza asta, apa trece și nici ea nu se ieftinește…
Și tot săptămâna asta, revine în Parlament șeful Comisiei, Juncker, împreună cu responsabilul de taxe și vămi, Moscovici, plus responsabilul de concurență, Vestager, să dezbată ”planurile de politică fiscală, pe termen scurt și de viitor, în special în ce privește companiile multinaționale” (conform anunțului oficial).
Sigur, termenul dezbatere s-ar putea să fie un pic prea prețios: acordul politic, la nivelul care trebuie, a fost deja luat și vom avea CCCTB – Common Consolidated Corporate Tax Base/baza comună consolidată de impozitare a companiilor din UE. Din categoria, să nu spuneți că nu v-am spus, săptămâna trecută, în discursul ”Starea Uniunii 2015”, Juncker a ținut să spună că ”trebuie să întărim corectitudinea politicilor noastre fiscale. Pentru aceasta e nevoie, printre altele, să lucrăm la CCCTB” (punctul patru din ”cele cinci domenii unde Comisia va prezenta propuneri ambițioase și unde se așteaptă progrese începând chiar din acestă toamnă”).
Acest CCCTB era o problemă căreia executivul european încerca de ani buni să-i dea un statut politico-economic. Prin 2011, se încerca un compromis ca sistemul să devină opțional. Un fel de-a spune că problema încă nu era coaptă la nivel politic. Ei bine, acum, în această vară fierbinte, se pare că s-a copt și aceasta s-a văzut prin așa-zisul ”plan de acțiuni pentru o taxare corectă și eficientă a companiilor din UE”, apoi a întărit și Parlamentul, prin rezoluția–”Evitarea plății taxelor și evaziunea fiscală ca provocări pentru guvernanța, protecția socială și dezvoltarea în țările în curs de dezvoltare”. Încă o dată, mesajul a fost clar – mai marii Europei s-au hotărât să meargă pe calea asta. La început nu voiau (cum inițial nu erau de acord nici cu cotele obligatorii pentru refugiați), acum vor.
Pentru cei care n-au încă dimensiunea fenomenului, îi mai invit să citească o dată titlul: baza comună consolidată de impozitare și să reflecteze la această perspectivă – după limitarea ajutoarelor de stat, micile economii naționale nu vor mai putea veni acum în fața investitorilor nici cu argumentul ”suntem mai atractivi, pentru că, spre exemplu, avem amortizare accelerată”. Pentru că va fi bază comună în toată Europa, va exista un singur set de reguli referitoare la cum se calculează profitul și cum se taxează. Atenție – nucu cât, cicumse taxează!
Apoi vine partea cu consolidarea. Spre exemplu, ai un grup cu operații în patru state membre, A, B, C, D. În A, B și C, grupul obține profit, în D, pierdere. De acum, se vor aduna rezultatele la nivelul grupului și, dacă iese profit, se alocă impozitele pe fiecare stat (A, B, C, D), după un algoritm care va fi stabilit. Evident, echitabil și obligatoriu. Dar, în primul rând, obligatoriu.
Ce ziceți, pentru noi, care știm atât de bine să ne promovăm interesul național și unde motorul economiei este practic învârtit de filialele multinaționalelor, pentru noi, zic, CCCTB e o chestiune care poate fi pusă măcar pe același nivel cu teama de ”valul de refugiați”? Desigur, e reală această teamă, mai ales într-o țară care nu reușește să-și integreze milioanele de refugiați ai săi, neaoși. Dar să privim realist și corect: am intrat de bună-voie într-un club care funcționează pe principiul cotelor obligatorii. Nu știu unde a fost interesul național când ne-am ”negociat”/”dezbătut” cotele la oțel, zahăr, lapte etc. etc. Dar am făcut-o ca să fim în Europa celor mai mari și mai puternici.
O Europă care, întâmplător, are astăzi o criză a refugiaților și cere solidaritate prin – nu are altfel cum – cote obligatorii. Iar un algoritm de tipul ”40% – mărimea populației, 40% – PIB, 10% – numărul de celor care au depus cerere de azil în trecut, 10% – rata șomajului” nu cred că e dintre cele mai ”neechitabile” (altfel, ne place când primim fonduri după mărimea populației; sigur, că le cheltuim după mărimea puterii noastre, asta e altă problemă).
Dar cu ce interes național o să ne ducem când Europa o să ne cheme să împartă plăcinta taxelor? Ce spațiu de manevră ne lăsăm în această chestiune, unde oricum o să se opereze cu bisturiul politic? Ne luptăm de mai bine de 15 ani încoace (de la începutul procesului de aderare) cu cotele și tot nu am învățat frumusețea și duritatea jocului european – negocierea: cedezi acolo unde ”chiar nu se poate”, forțezi acolo unde ești mai puternic și unde poți să-ți faci aliați… e ca-n orice negociere, doar că, aici, mizele sunt extraordinare și pe termen lung.
În cazul CCCTB, după un algoritm din 2011, odată ce baza taxabilă a companiei era stabilită, taxele se distribuiau către fiecare stat în care compania respectivă era prezentă pornind de trei factori – active (tangibile, intangibile), munca (salarii și număr de salariați) și vânzări. Cine va ști să vină cu argumente solide, să fie flexibil acolo unde se poate și ferm unde trebuie va mai putea să câștige ceva din jocul procentelor. Un ceva acolo, care se va vedea însă pe termen lung, cu efecte pentru noi și copiii noștri, pentru companii și angajați, indiferent dacă suntem sau nu vecini cu refugiații.
