Recentele cazuri de ultraj cărora le-au căzut victime doi polițiști – unul de la Brigada Rutieră Bucureşti, la începutul lunii august, care a şi murit în urma agresiunii, şi altul, de la Poliţia Constanţa, zilele trecute – ar trebui analizate din perspectiva cauzelor care le generează și care duc la o acută criză de legitimitate a oamenilor legii. Resimțită nu de azi, de ieri. Și nu sporadic – ultrajele nu sunt cazuri izolate, doar că „banalele” agresiuni îndreptate împotriva unui om al legii aflat în misiune nu captează interesul presei dacă nu se lasă cu moarte de om sau măcar cu o spitalizare în stare de inconștiență.
Această problemă a crizei de legitimitate ar trebui analizată și tratată cu atenție și la vârful Ministerului Afacerilor Interne, responsabil pentru cauzele interne care o generează, ci și la nivel de Justiție. Două treimi dintre dintre jandarmi, poliţişti de frontieră şi poliţişti consideră – potrivit unui recent sondaj realizat de Centrul de Psihosociologie al MAI, în rândul a aproape 1300 de angajaţi din Poliţie, din Poliţia de Frontieră şi din Jandarmerie – că deciziile procurorilor şi ale judecătorilor, privind cercetarea în stare de libertate, respectiv neînceperea urmăririi penale în cazuri de ultraj duc la pierderea credibilităţii lor în faţa cetăţenilor. Or, clemența pe care Justiția o manifestă în astfel de situații nu face decât transmită mesajul că fapta nu e așa gravă și, automat, să încurajeze fenomenul.
Rămân, însă, şi cauzele interne care generează și accentuează criza de legitimitate în MAI – resimţită de o treime din angajaţii Poliţiei şi ai Poliţiei de Frontieră – şi care se cer tratate. Unele dintre ele, identificate din interior, i-au fost comunicate deja conducerii MAI. De exemplu, legislaţia specifică, stufoasă, nearmonizată şi, adesea, contradictorie – Legea 360/2002, privind statutul poliţistului, şi Legea 17/1996, privind uzul de armă necesitând armonizări rapide raportate la actuala stare de fapt –, insuficienţa fondurilor şi a dotărilor, intervenţia factorului politic în funcţionarea instituţiei și, nu în ultimul rând, corupția care a atins MAI şi instituțiile subordonate, afectându-le credibilitatea și scăzându-le prestigiul.
Rolul pe care l-au avut în această ecuație cazurile de corupție care au zguduit MAI în ultimii ani și care au dus la erodarea încrederii publice în minister și în instituțiile subordonate și, totodată, la diminuarea legitimității oamenilor legii ar trebui analizat la modul cel mai serios. Iar în context, și rolul pe care ar trebui să-l aibă în prevenirea unor fapte de genul acesta structura de informaţii şi protecţie internă a MAI. Ale cărei atribuțiuni constau în „activităţi de informaţii şi protecţie internă, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilorla adresa siguranţei naţionale privindmisiunile,personalulşi informaţiile clasificate în cadrul ministerului”. Deci, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă (fostă Direcţie Generală de Informaţii şi Protecţie Internă) ar fi trebuit să ştie despre iminenţa unor scandaluri de corupţie şi să acţioneze pentru a le preveni. Nu a făcut-o, de cele mai multe ori. Şi, cu toate acestea, după niciun scandal de corupţie care a zguduit MAI-ul sau vreo structură a Internelor, nimeni de la vârful MAI nu a adus public în discuţie rolul şi culpa unor oameni din serviciul secret al ministerului. Chiar dacă în MAI s-au ţesut, în timp, solide încrengături mafiote chiar sub nasul ofiţerilor de la Protecţie Internă. Au fost cazuri care au implicat un număr mare de oameni ai legii, de infracţiuni şi un mod de operare ce dădea impresia unui grup infracţional bine închegat, constituit nu doar cu câteva zile înainte de a fi destructurat.
A fost, de exemplu, “Cazul Şoric”, un episod de tristă notorietate pentru MAI, în care a trebuit să se producă un asasinat, cu iz mafiot, pentru a se afla că şeful unei Poliţii judeţene este implicat într-un concubinaj poliţisto-cămătar.
A fost “Cazul Mironescu”, în care secretarul general al MAI fusese arestat într-un dosar de corupţie, la puţin timp de la numire.
A fost scandalul de corupţie din serviciile speciale ale Internelor, când şeful DGIPI, Cornel Şerban, împreună cu un şef din DGA, Petre Pitcovici, erau reţinuţi, la câteva zile de la numirea în funcţii, într-un dosar de corupţie.
A fost scandalul “Mita de la Interne”. Nici conducerea serviciului secret al MAI, nici cea a MAI nu au spus ce s-a întâmplat, până la momentul flagrantului, între chestorul Dan Fătuloiu, pe atunci numărul doi al Internelor, şi Cătălin Chelu, ofertantul mitei de un milion de euro. Nici cum a fost posibil ca această legătură să ajungă până la nivelul la care un om de afaceri cercetat în 48 de dosare penale putea să ajungă să facă vârfului MAI astfel de „oferte” pentru a-şi rezolva situaţia judiciară (zeci de mi de euro cash, două limuzine şi actele unei case ce urmau să fie date şpagă). În condiţiile în care, în zona acea, orice mişcare este monitorizată video şi în condiţiile în care la un secretar de stat nu ajunge cine vrea şi când vrea. În plus, ce om normal s-ar expune la un asemenea risc, dacă nu s-ar baza pe ceva? Nu am aflat nici până azi cum s-au cimentat astfel de relaţii, fără ca la Protecţia Internă să nu se aprindă un buton de panică?
A fost apoi dosarul de corupţie “Duicu”, în care apar numele şefului Poliţiei Române, al unui chestor de la vârful MAI şi al unui şef de Poliţie judeţeană, cu pretenţii de urcare în ierarhie. Trei luni de zile a făcut fostul preşedinte al PSD şi al Consiliului Judeţean Mehedinţi, Adrian Duicu, lobby intens pentru ca prietenul său, şeful Poliţiei Mehedinţi, Ştefan Ponea, să ajungă, via premierul Victor Ponta – arăta, iniţial, referatul DNA –, într-un post la vârful Poliţiei Române. Dar asta numai după ce i-ar fi fost asigurată şi nevestei prietenului său, Elisabeta Ponea, numirea într-o funcţie de conducere, în topul preferinţelor familiale fiind şefia unei direcţii din DNA. A ştiut DIPI despre aceste discuţii alunecate în sfera penalului? A ştiut că aceste combinaţii de partid sunt făcute de un şef al unei reţele de corupţie integrată de pe “feuda” sa, un individ cunoscut în zonă sub porecla de „Gioni Gazolină”, din cauza afacerilor cu combustibil, făcute la începutul anilor 2000? A ştiut de prietenia strânsă a unui şef de Poliţie judeţeană, Petru Ponea – personajul pe care baronul şi-l dorea plantat pe funcţie mare la Bucureşti – cu Adrian Duicu? A pus motivele prieteniei lor faţă în faţă cu posibilele explicaţii pentru care baronul nu a fost, până la intrarea în scenă a DNA, atins de prevederea vreunui articol din Codul Penal?
Apoi, mai recent, scandalul în care este implicat fostul ministru Cristian David a ieșit la iveală la aproape şapte ani de la comiterea faptei. O luare de mită de 500.000 de euro, solicitată în 2007 şi încasată în 2008, chiar în biroul său de la MAI, pentru a-l determina pe prefectul de Buzău, aflat în subordinea sa, să asigurea emiterea ilicită în favoarea altcuiva a unui titlu de proprietate pentru 15 hectare de teren. Stare de fapt care generează întrebări. Ce făcea serviciul secret al MAI în timpul în care ministrul de Interne pe de o parte îşi negocia şpaga, iar pe de alta, punea la cale, cu prefectul, eludarea legii? Ce făcea în perioada în care s-a consolidat această cârdăşie, care nu se leagă peste noapte şi nici de la sine? A ştiut, la vremea respectivă, serviciul secret al MAI despre această afacere a ministrului de Interne? Dacă nu a ştiut, e grav. Dacă a ştiut şi a tăcut, e şi mai grav. Dacă a ştiut, a vorbit, informaţia a rămas blocată, iar cei din DIPI nu au tras semnalul de alarmă, e cât se poate de grav. Cert este că DNA anunţă că instrumentează acest dosar după ce a primit sprijinul SRI, nu al DIPI.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
