În aceste zile clasa politică şi mass media devorează cu pasiune, probabil chiar fără o finalitate strategică, tema modificărilor la Codul fiscal. Se poate remarca şi cu acest prilej că, după 25 de ani, încă există preferinţa guvernanţilor de a privi şi uzita impozitarea şi politicile fiscale nu ca pe un instrument economic, ci unul de colectare de fonduri, respectiv, ca instrument de politică socială.

Laurentiu PachiuFoto: Hotnews

Ceea ce însă se evită a fi dezbătut cu aceeaşi ardoare sunt prefiguratele modificări în materie fiscală având ca ţintă sectorul petrolier şi minier, prin amendamente aduse Legii Petrolului şi Legii Mineritului. Unul din motivele probabile ar fi că o asemenea temă nu pare a reprezenta pentru factorii politici responsabili o temă crucială pentru viitorul României. La nivelul unei bune părți a publicului, atât timp cât statul prelevă bani de la ceea ce în mentalul colectiv reprezintă corporaţiile avide ce au pus stăpânire pe resursele ţării („proprietatea poporului”), nu există vreun motiv de dezbatere publică. De asemenea, pentru mass media, aceasta nu ar constitui o temă demnă de atenție – și, eventual, propagandă – decât dacă petroliştii ar raporta din nou rezultate financiare spectaculoase sau s-ar lansa în prospectarea sau exploatarea unor noi zăcăminte (pe care propaganda le-ar include în categoria probabilă a gazelor de şist, asmuţind astfel comunităţile locale).

Desigur, nimeni nu poate să nege dreptul suveran al statelor de a impozita orice activitate, inclusiv cele petroliere. Este deosebit de important însă când, de ce, şi, mai ales, cum se instituie asemenea măsuri fiscale.

Cândse doreşte majorarea sarcinii fiscale în sectorul petrolier.

Nici că se putea alege un moment mai nepotrivit.

Sectorul petrolier global se confruntă cu cea mai puternică criză din ultimii cincizeci de ani. Preţul barilului de petrol a atins zilele acestea minim istoric. Companiile petroliere îşi reconsideră strategia investiţională şi planurile de afaceri, ca urmare a rezultatelor financiare dezastruoase înregistrate în ultima perioadă. Reducerea investiţiilor se răsfrânge asupra dezvoltării de noi tehnologii, au loc reprioritizari de strategii de portofolii, acompaniate deja de concedieri masive şi efecte în cascadă la nivelul subcontractorilor şi al veniturilor fiscale. Statele exportatoare de petrol se confruntă cu aceleaşi efecte dramatice, ceea ce poate impacta securitatea globală. Contracția unor mari pieţe consumatoare de hidrocarburi (China), respectiv, perspectiva inundării pieţei cu resurse suplimentare masive (Iranul) nu poate decât să adauge la starea dificilă de lucruri.

Încercând să îşi păstreze spiritul optimist, angajaţii din industria petrolieră au poreclit aceste timpuri ca acea perioadă când trebuie să fii „fit for fifty”. Cu alte cuvinte, a strânge cureaua pentru a rămâne în competiţie, la un preţ al barilului de 50 USD.

De asemenea, nu trebuie ignorat nici contextul geologic local. România se confruntă cu un grad ridicat de depletizare a resurselor de hidrocarburi, un grad mare de fragmentare şi o productivitate per sondă dintre cele mai reduse din Europa. Eventuale acțiuni de prospectare a unor surse neconvenţionale sunt greu de anticipat pentru anii următori, având în vedere percepția disproporționată a publicului român față de riscurile de mediu ale acestei industrii. Discursul politic despre „independenţa energetică” asigurată de resursele din Marea Neagră, nu se bazează pe realitatea identificarii unor rezerve declarate comerciale şi a unei infrastructuri capabile să transporte aceste hidrocarburi spre pieţele de desfacere. Cât priveşte sectorul onshore, experienţa Chevron a demonstrat că o propagandă bine organizată se poate propaga asupra întregii industrii, determinând blocarea accesului companiilor spre perimetrele de prospectare sau exploatare, ceea ce implică creşteri semnificative de costuri de mobilizare. Nici până astăzi, Guvernul nu a clarificat normativ problematica accesului petroliştilor la perimetrele de explorare/exploatare (deşi dreptul de acces al petroliştilor este în prezent de netăgăduit prin lege, fie şi singura virgulă din textul de lege este folosită speculativ pentru negarea acestui drept).

O eventuală înăsprire a fiscalităţii din sector ar putea avea consecinţe semnificative asupra performanţei şi competitivităţii industriei petroliere din România, mai ales că apariţia unor „elefanţi” ^[1] de natura rezervelor localizate în Iran, Australia, Arctica sau Argentina determină în mod cert migraţia companiilor petroliere din locaţiile dificile (politic, legal, fiscal, geologic sau comercial) către zonele abundente (uneori chiar în pofida unor condiţii politice sau legale complexe).

Cum se preconizează a fi efectuată „reforma” fiscală în sectorul petrolier?

Pentru impozitarea sectorului petrolier, România aplică în prezent un sistem^[2] bazat pe venit, care presupune impunerea unei redevenţei cu cote diferenţiate, valoarea acesteia fiind calculată prin raportare la producţia de hidrocarburi la nivel de zăcământ, alături de impozitul pe profitul intreprinderilor și unele impozite speciale.

La acestea se adaugă, desigur, toate celelalte impozite şi taxe (directe şi indirecte) suportate de contribuabilii persoane juridice din România. Lesne de observat este că, şi în prezent, “petroliştii” suportă una dintre cele mai ridicate sarcini fiscale din România.

Întrucât o revizuire (majorare) a cotelor de redevenţe petroliere nu ar fi atras contribuţiile preconizate la bugetul de stat decât în privinţa concesiunilor petroliere încheiate după intrarea în vigoare a noii reglementări (în virtutea principiilor de drept tempus regit actum, al neretroactivităţii legii, şi al clauzelor de stabilitate incluse în concesiunile petroliere), din informaţiile disponibile se pare că intenţia Guvernului este de a asigura o creştere a veniturilor guvernamentale prin instituirea unui impozit pe profit suplimentar care, fiind racordat la momentul realizării venitului, ca orice alt impozit, ar cuprinde şi profiturile realizate de companiile petroliere în baza unor concesiuni anterioare introducerii acestui impozit suplimentar.

Lăsăm, deocamdată, deoparte analiza aprofundată asupra oportunităţii şi impactului unei asemenea măsuri în seama unor grupuri multidisciplinare de analiză (un material deosebit de util poate fi găsit la http://www.enpg.ro/headline-194l), dorind să ne concentrăm în acest material pe elementele de natură legală.

Prin urmare, în baza preconizatelor modificări legislative, România ar continua să aplice acelaşi sistem de impozitare descris mai sus. Diferenţa constă însă în faptul că în locul impozitului pe profiturile suplimentare (în terminologia internaţională consacrată, „windfall tax”), se instituie un impozit suplimentar pe profit. Pe scurt, companiile petroliere ar urma să plătească redevenţa, impozit pe profit şi impozit suplimentar pe profit, plus toate celelalte impozite şi taxe aplicabile oricărei afaceri.

Ce înseamnă un impozit suplimentar pe profit? Ne-o spune chiar denumirea: în plus faţă de impozitul obişnuit pe profit plătit de toate companiile din România (16%), companiile petroliere vor trebui să plătească, pe acelaşi profit, încă o cotă de impozit (încă necunoscută). Deci, o dublă impozitare a aceleaşi mase impozabile, pe acelaşi subiect şi perioadă de timp, prin acelaşi tip de instrument fiscal.

Evitarea dublei impozitări este consacrată la nivel internaţional prin mecanismul convenţiilor de evitare a dublei impuneri, ca o expresie a principiului „neutralităţii fiscale”, respectiv, al „impozitării o singură dată”.

În dreptul românesc, acest principiu este exprimat în art. 3 din Codul Fiscal. Merită reluat conţinutul acestui articol în întregime:

Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu formă de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

Este de la sine înţeles că aceste prevederi cu valoare de principiu se aplică oricărui impozit, chiar dacă este instituit printr-o lege specială (cum ar fi un amendament la Legea Petrolului).

Este de asemenea evident că prin instituirea unui impozit pe profit, suplimentar la cel deja existent de 16%, se realizează o dublă impunere în cea mai grosieră manieră, ceea ce contravine principiului neutralităţii evocat mai sus.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro