Pentru Horia
La sfîrşitul anului 1980 înceta din viaţă Nadejda Mandelştam, acea Antigona pentru care „la ceasul totalitarismului tăcerea reprezenta o crimă împotriva umanităţii”. Ori, mai precis spus, însemna complicitatea cu acele forţe ale Răului dezlănţuit prin utilizarea morbidă a delaţiunii ca mecanism de atomizare într-un univers din care dispăruse decenţa şi onoarea. Răul în versiunea sa absolută era pentru Monica Lovinescu expresia dezumanizării instituţionalizate. În spiritul Hannei Arendt, ea vede în memoria salvată o formă de rezistenţă la Molohul totalitar. Poate cea mai redutabilă şi eficientă. Purtînd în memorie versurile poetului-martir Osip Mandelstam, Nadejda găsea un remediu împotriva stării de totală anormalitate pe care sistemul încerca să o impună drept perfect acceptabilă.
Pe 17 ianuarie 1981, Monica Lovinescu dedică o emisiune Nadejdei Mandelştam şi citează pe larg din memoriile acesteia. Memorii intitulate în ediţia franceză “Contre tout espoir”. Adică a spera împotriva speranţei. Sînt cuvinte care se înrudesc în chip tulburător cu un faimos aforism al lui Walter Benjamin, gînditorul atît de preţuit de Hannah Arendt: „Numai datorită celor fără de speranţă ne este îngăduită speranţa” . Memoriile Nadejdei sînt un strigăt, o clamare, o invocare, dar şi un diagnostic definitiv al patologiilor totalitare. Monica Lovinescu citează pe larg un pasaj pe care îmi îngădui să-l reiau aici pentru că mi se pare de o sfredelitoare autenticitate, expresie a unei demnităţi inalterabile. O demnitate care desfide pretenţiile dictatorilor neo-caligulari ce-şi închipuie că totul este de vînzare, maculabil şi, în cele din urmă, distructibil. Este o mărturisire în care eticul şi esteticul se îmbrăţişează în chip sfîşietor:
„Cartea aceasta s-ar putea să nu vadă lumina zilei. Nimic mai uşor decît să distrugi o carte atîta vreme cît n-a fost difuzată în samizdat sau tipărită cum se întîmpla pe vremuri cînd Gutenberg exista încă în Rusia (acum a fost înlocuit de samizdat). Dar chiar dacă această carte va fi distrusă, n-o socotesc cu totul pierdută. Specialiştii însărcinaţi cu lichidarea manuscriselor, cuvintelor şi ideilor o vor citi înainte de a-i da foc. Evident, nu vor înţelege nimic, dar ciudatele lor capete pătrate vor înregistra ideea că o bătrînă ţicnită nu se teme de nimic şi dispreţuieşte forţa. Măcar atît să afle şi ei. Singura idee ce va ajunge poate pînă la ei e că sarea adăugată pachetului trimis unui deţinut e sarea de care duce lipsă aşa-zisa literatură destinată unor cadre ce trebuie să înveţe a dispreţui totul, viaţa, omul, pămîntul, flacăra stinsă de respiraţia lor. Dumnezeu să-i ierte. O singură întrebare: vor avea oare ei timpul să distrugă tot şi pe toată lumea?”
