În plină tragedie greacă și cu un premier fugar tot prin Balcani, România dă semnalul că are ambiția de a fi teatrul unei adevărate revoluții economice. Noul Cod Fiscal e o „declarație de independență“ a establishment-ului național față de cadrul fixat anterior cu partenerii europeni și FMI. Votat de o cvasiunanimitate (doar două voturi împotrivă) în Camera decizională, susținut de guvern, Codul Fiscal se îndreptă spre o aparent inexorabilă promulgare. Asta și pentru că răspunde unor speranțe colective, inclusiv la nivelul „mediului de afaceri“. Ziarul Financiar din 26 iunie titra triumfalist: „Măsura necesară pentru o creștere economică de peste 5% pe an. Reducerea taxelor va lăsa 15 miliarde de lei în plus pentru sectorul privat“. Ponta și principalele televiziuni proguvernamentale au subliniat revenirea TVA-ului la 19%, prezentată ca o măsură „reparatorie“ a perioadei post-Băsescu. Opoziția liberală, care în principiu se pregătește să preia guvernarea, a salutat și ea această veste atât prin votul dat, cât și în intervențiile din mass-media prin care a asigurat că nu va modifica schimbările promovate de actuala majoritate.
Autorul acestor rânduri nu poate face o analiză a sustenabilității bugetare a acestui Cod, care ar trebui să fie aplicat de la 1 ianuarie 2016, dar poate observa că există probleme atât la nivelul credibilității asumării acestor decizii, cât și de calendar. Cea legată de calendar este simplă: astfel de decizii care influențează politica de dezvoltare pe mulți ani de acum încolo nu se fac la sfârșitul unui ciclu politic. Majoritatea și guvernul care stau să plece pot fi bănuite că iau aceste decizii din rațiuni pur electorale. După experiența 2007-2008, știm ce consecințe dezastruoase pot avea astfel de decizii structurale, atunci a fost aceea a cvasi-dublării pensiilor, luată în 2007 tot unanim și tot pentru anul electoral următor.
Problema credibilității și asumării politice este însă și mai gravă. Proiectul de Cod Fiscal a fost adoptat pentru a relansa guvernarea Ponta prin supralicitarea unor politici care urmau să fie susținute de PNL. În plus, ministrul care a asumat proiectul de lege inițial, Darius Vâlcov, nu era chiar un specialist al domeniului și dorea să amâne arestul preventiv pentru a mai lucra puțin la propunerile respective, situație hilară, care însă ne spune ceva despre procesul de decizie din acest caz. Actualul ministru al Finanțelor, Eugen Teodorovici, nu e nici el nici un eminent specialist, nici un lider politic marcant. Principalul partid al majorității, PSD, se află în degringoladă, iar primul ministru are zilele numărate. Contextul politic intern era deci cum nu se poate mai defavorabil luării unor decizii cu bătaie lungă. Nu mai amintim pe larg de contextul extern, este evident că nu pledează pentru astfel de „declarații de independență“.
PNL este mai aproape ca niciodată de răsturnarea actualului guvern, dar pare prins în capcana propriilor promisiuni. Când Ponta anunța de pe patul de spital că scade și mai mult cota TVA (de la 20%, cât era în proiectul inițial al guvernului, la 19%), liberalii s-au grăbit să spună că de fapt lor li se datorează acel amendament, ca și multe altele (eliminarea supraaccizei pe carburanți, a taxei pe stâlp etc.). Se repetă astfel povestea de la scăderea CAS și de la dublarea alocației pentru copii. Te întrebi dacă PNL și PSD sunt la fel de liberale sau la fel de populiste. Deocamdată, pare că sunt la fel de (i)responsabile și la fel de vrăjite de iminența venirii momentului electoral. După ce anchetele DNA ne-au demonstrat mai bine ca niciodată cum se cumpără votanții, iată că s-a revenit la mai vechea tehnică a „cumpărării“ prin politici publice. Aici DNA nu are competență.
Dar poate că ne înșelăm și acest Cod Fiscal este soluția ideală pentru România. De ce nu îi convinge însă și partenerii externi? Aici sigur avem și o problemă de credibilitate, subliniată și în analizele lui Ionuț Dumitru (Când logica politică bate logica economică) și Lucian Croitoru (Paradoxul românesc). Primul este președintele Consiliului fiscal, celălalt consilierul guvernatorului BNR, ambii au atât un prestigiu profesional de apărat, cât și o poziție instituțională semnificativă. Criticile acestora sună mult mai credibil decât pledoariile ministrului Teodorovici sau ale deputatei liberale Andreea Paul. Pentru ultima, „Pesimiștii, cum sunt și finanțatorii internaționali, spun că este imposibil. Eu spun că se poate…“. Acest citat este un bun exemplu cum pierderea simțului realității îi afectează nu numai pe cei de la putere, ci și pe cei care se pregătesc, iată cu cât optimism, să vină la putere.
Poziția PNL dovedește nu numai lipsă de precauție, fiind și o implicită presiune asupra președintelui Iohannis. Prin promulgare, acesta își va asuma și consecințele: nerespectarea tratatelor privind deficitul excesiv și ieșirea din țintele fixate inclusiv cu FMI, care și-a anunțat deja amânarea misiunii de evaluare în așteptarea verdictului Ecofin, care va fi cu atât mai dur cu cât vedem încotro se îndreaptă Grecia.
