Sunt in Spania, lucrez, impreuna cu Marius, la o carte despre mama mea si sora ei, Cristina Luca. Ieri am fost sa vedem celebrul si cotroversatul lieu de memoire, Valle de los Caidos. Mormintele lui Franco si Jose Antonio Primo de Rivera. O Pieta rascolitoare. Apoi, la Salamanca. La memoria de la guerra civil este pretutindeni. A doua zi ajungem la Toledo. La Madrid, Hotel Florida nu mai exista. Emotii, ganduri, secvente fulgurante resuscitate de acest drum…
Cripta Pasionariei
La Muzeul Reina Sofia (Madrid), expozitie despre avangardele artistice si politice din anii ’30, documenar despre Razboiul Civil, imagini din Madridul asediat, discursurile unor Negrin, Alvarez del Vayo, Comorera, Dolores Ibarruri. Supranumita La Pasionaria, a fost figura suprema a comunismului spaniol in veacul trecut. A fost o exponenta, ca si Ana Pauker, ca si Thorez, Pieck si Togliatti, a misticii revolutionare staliniste. Una era viziunea ei despre Spania republicana, alta cea a unor Federico Garcia Lorca ori Miguel de Unamuno. Am vazut “Guernica” lui Picasso si mi-au dat lacrimile. In alta sala rula “Los Olvidados” al lui Bunuel. Cripta lui Franco, cripta Pasionariei…
Me duele Espana: Reflectii din Toledo
In mitologia Razboiului Civil, Toledo, cu al sau Alcázar, cu magnifica-i Catedrala gotica punctata cu motive arabe, ocupa un loc cu totul special. Aici au stapanit candva vizigotii, au urmat Califatul, Reconquista, regii catolici, expulzarea sefarzilor, expeditiile lui Columb, Habsburgii si Bourbonii, imperiul planetar, cele doua republici. In final a cazut si Alcázarul, a devenit un centru al guvernamantului franchist. Pentru rebeli, care nu reusisera sa cucereasca Madridul, instapanirea asupra Toledo-ului era de o cruciala importanta simbolica. Era vorba de vechea capitala a Regatului. Alcázarul este azi Museo del Ejercito, partea despre Razboiul Civil incearca sa fie cat mai echilibrata, dar naratiunea este evident diferita decat aceea din expozitia de a Muzeul Reina Sofia. Doua busturi ale generalissimului Francisco Franco Bahamonde sunt acolo. Pe un panou explicativ, cuvintele lui Saint-Exupéry: “Un razboi civil nu este un razboi, ci o boala”. Ii povestesc lui Marius despre filmul lui Alain Resnais, “La guerre est finie”, pe un scenariu de Jorge Semprun, unul dintre autorii nostri favoriti, cu Yves Montand in rolul principal. Cand s-a stins din viata la Haifa, mama mea citea o carte primita in dar de la sora ei, Cristina. Era “L’ecriture et la vie” de Semprun. La guerra se acabó? Politic si militar, neindoios. Mental, nu sunt deloc convins…
Orwell la Barcelona: A vedea atunci cand atatia sunt orbi…
George Orwell este intre cei care, pe vremea dispretului, spre a relua titlul unui roman de Malraux, au cautat si au rostit adevarul. “Omagiu Cataloniei” este un reportaj istoric extraordinar, o carte de o incandescenta onestitate, o marturie despre pasiunea libertatii sugrumata de calaii stalinisti. POUM-ul (Partido Obrero de Unificación Marxista) condus de Andreu Nin trebuia lichidat pentru ca nu s-a lasat inregimentat si emasculat. Acuzatia de trotkism era, in acei teribili ani, culpa absoluta. Putin importa ca Nin si camarazii sai polemizasera cu Trotki, care, la randul sau, avea mari rezerve in raport cu radicalismul POUM.
La fel, comunistii ii detestau pe anarhistii din CNT (Confederación Nacional del Trabajo). Iata poza cladirii renovata a hotelului in care a locuit Orwell la Barcelona.
La doi pasi, muy cerca, era sediul POUM. Tot la doi pasi, sediile birocratiei Brigazilor Internationale si ale reprezentantilor NKVD. Ceea ce s-a numit “el comunismo libertario” s-a ciocnit la Barcelona nu doar cu fascismul, ci si cu stalinismul ajuns in faza de agresiva, isterica paranoia. POUM-istii lui Andreu Nin si anarhistii lui Buenaventura Durruti au incercat sa tina piept ambelor totalitarisme. Poate ca a fost vorba, ca la Kronstadt in martie 1921, de o cauza pierduta, dar una pentru care merita sa lupti si chiar sa mori. Era vorba de un romantism real si nemanipulabil…
