Amicul Mihai Maci scrie multe și bine despre învățământul românesc, cu precădere despre cel universitar. Și are dreptate, căci situația este, într-adevăr, dezastruoasă. De la fabricile de diplome la mimarea predării și cercetării în scopul satisfacerii criteriilor de performanță stabilite după ureche de un minister populat de funcționari (în cel mai rău sens al cuvântului) încremeniți în statistici fără relevanță, totul pledează în favoarea ideilor susținute de Mihai. Studentul român, în medie, e incapabil, la sfârșitul a trei ani de program nivel licență, să formuleze o ipoteză de lucru, să-și formeze o opinie proprie, critică, asupra unui text de specialitate și să construiască o argumentație coerentă în susținerea respectivei opinii (pe mulți îi încurcă limba română, ceea ce e de-a dreptul jalnic). Cu tristețe, observăm că nici nivelul masteral nu e mai răsărit, cu studenți care nu știu să facă o citare, să alcătuiască un material publicabil chiar și într-o revistă cu pretenții modeste. Unii nici măcar nu știu ce înseamnă plagiatul, luând paragrafe întregi din texte care nu le aparțin și copiindu-le identic, fără citare, fără sursă, cu o inocență demnă de o cauză mai bună. E plină universitatea românească de studenți care, în ultimul semestru de studii, bântuie pe coridoare și prin săli de curs întrebându-și profesorii ce temă și-ar putea alege pentru lucrarea de licență/dizertație – asta în cazul bun; varianta mai rea este căutatul de teze de cumpărat de la anii anteriori, uneori chiar prin postarea de anunțuri pe Facebook. Iar dacă studenții se află în halul acesta, fără îndoială că o mare parte din vină aparține stimabililor lor profesori, care nu-și fac treaba, asupra cărora nu se exercită niciun control real de calitate, totul rezumându-se la faimoasele, deja, statistici cerute de rectorate și minister, foi pline de cifre și goale de orice sens. Nu cred că, în cei peste 150 de ani de învățământ superior românesc modern, universitățile să se fi aflat atât de jos calitativ, atât de deficitar din toate punctele de vedere, de la predare la cercetare, ca acum. Cât despre participarea circuitul global de idei și inovații, nici nu are rost să mai vorbim, pozițiile ocupate de universitățile românești aflându-se cot la cot cu cele africane.
Cele de mai sus, cât și altele scrise de Mihai Maci pe parcursul a mai multor articole, sunt perfect adevărate. Și, totuși, aș adăuga o linguriță de sare la toate acestea. Rândurile de mai jos nu sunt o pledoarie pro domo, o încercare de apărare a prestigiului terfelit al învățământului superior din România. Ele exprimă doar dorința de a așeza analiza învățământului superior în context, de a atenua liniile grose cu care Mihai încondeiază universitatea românească de azi, adăugând un plus de nuanță și de realism celor scrise de el. Două sunt direcțiile pe care, cu modestia economiei unui demers de acest gen, le voi explora: 1. universitatea nu poate fi scoasă din contextul general al societății în care funcționează și 2. nu toate universitățile și, mai ales, nu toate programele universitare din România se află în hăul fără fund descris de dl Maci. Să le luăm pe rând, scurt și la obiect, ca să nu plictisim.
În primul rând, universitatea ca instituție de învățământ răspunde unor nevoi exprimate de societatea în interiorul căreia funcționează (la fel ca întregul sistem de învățământ, de fapt). Învățământul theresian dorea să formeze buni cetățeni ai imperiului, definind bunul cetățean ca fiind persoana care știe să scrie, să citească, să socotească, sa cunoască legile țării și să fie loială monarhului (ce simple erau lucrurile pe vremea aceea – un funcționar din ministerul român al educației ar întâmpina greutăți insurpasabile în definirea scopului general al învățământului din această țară!). Și asta a făcut acel învățământ, calibrându-și programele și metodologiile educaționale astfel încât să răspundă scopului social mai larg pentru care a fost creat. Care este scopul social al universității din România de azi? Haideți să vă relatez o mică poveste, să vedem dacă putem apoi formula un răspuns la această crucială întrebare.
Deunăzi, stăteam la o bere cu un vechi prieten, fost coleg de facultate, fost universitar, azi un prosper și dinamic om de afaceri. Evident, încetul cu încetul, discuția virează spre universitate, studenți, programe educaționale și ajungem la deja binecunoscutul discurs-clișeu al lumii de afaceri din România: școala care nu pregătește tinerii pentru piața muncii, studenții care ies după trei/cinci ani de studii fără să știe să facă nimic concret etc, lipsa de corelare dintre programele educaționale și nevoile firmelor, etc. Îl întreb cum își angajă el oamenii, care îi sunt cerințele și criteriile, dacă printre ele se află, cumva, și programul educațional absolvit sau, măcar, universitatea la care a absolvit. Îmi spune că nu, nici vorbă, pe el nu-l interesează nici ce a studiat candidatul, nici unde a studiat, ci doar ce știe face. Concret, în cazul de față, avea nevoie de o persoană capabilă să abordeze potențiali clienți în varii locuri publice și să le obțină acordul pentru prezentarea produselor firmei. Eu îi atrag atenția că, pentru o astfel de activitate, viitorul lui angajat nu are nevoie de studii superioare, ci doar să fie o persoană plăcută la vedere, capabilă să lege două fraze coerente și să știe ce vinde, cu alte cuvinte, nimic ce să depășească nivelul unui training bine contruit, cu o durată de două, trei zile și, eventual, un follow-up după câteva săptămâni. Prietenul meu îmi mai spune că nu dă atenție educației universitare și profilului programului absolvit, pentru că el își alege oamenii după calitățile lor native, funcție de nevoile de moment ale firmei, apoi îi antrenează pentru specificul poziției pe care o ocupă în firmă. Îi repet că pentru așa ceva nu e nevoie de pregătire universitară și e de acord cu mine, dar îmi spune că așa cere toată lumea, și el se conformează doar curentului majoritar de pe piață.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
