Puține subiecte se bucură de o mai largă reprezentarea mediatică decât schimbările climatice, în versiunea actuală numită încălzirea globală. Dezbaterile despre schimbările climatice au depășit de mult cercurile științifice și s-au revărsat în mass-media, în politică, economie, mediu și societate, în general. Ele cuprind arii largi ale vieții cotidiene, se predau în licee și universități[i], și impun conferințe și tratate internaționale; pe scurt, schimbările climatice sunt o problemă complexă a zilelor noastre[ii].
Dacă știința este clară, așa cum IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) și majoritate climatologilor pretind, de ce mai este încă nevoie de dezbateri despre schimbările climatice? Ce trebuie să fie dezbătut? Este ceva greșit cu schimbările climatice? Ce ar fi necesar pentru a termina dezbaterile și a îmbrățișa un singur scenariu, precum cel propus de IPCC?
Obținerea de răspunsuri la aceste întrebări este departe de a fi ușoară. Componenta umană (antropogenică) a schimbărilor climatice produce unele dintre cele mai complicate situații în care diferite variabile pot juca roluri neașteptate. Studierea tuturor contribuțiilor umane la schimbările climatice este o sarcină complexă, depășind cadrul unui articol pentru această platformă. Am postat la sfârșit câteva referințe proprii pentru cei care vor să aibă o viziune mai largă.
În cele ce urmează aș dori să prezint o ipostază de a reflecta asupra modului de percepție a variațiilor climatice. Este vorba despre felul cum sunt percepute riscurile obiective asociate cu schimbările climatice.
Risc obiectiv = probabilitatea producerii unui eveniment X magnitudinea ori impactul său.
Riscul obiectiv poate fi ușor calculat, de exemplu în meteorologie sau economie, dar este mult mai complicat de făcut această înmulțire în cazul schimbările climatice: Cum putem pune numere în ecuația de mai sus?
Totuși, riscurile trebuie considerate nu ca o simplă ecuație, ci într-un context cultural și psihologic lărgit, ce influențează modul în care indivizii percep riscuri particulare. Estimarea riscului sau cuantificarea riscului reprezintă evenimente personale (individuale), practic unice. Percepția diferențiată a riscurilor este ceea ce conduce la dezacorduri în cazul schimbărilor climatice și a consecințelor lor.
„Putem să cunoaștem riscurile cu care ne confruntăm, acum sau în viitor?”
„Pericolele cresc într-adevăr sau nouă ne este frică mai tare ca de obicei?”
Aceste două întrebări au fost puse de antropologii Mary Douglas și Aaron Wildavsky la începutul cărții lor „Risc și cultură – Un eseu despre selecția pericolelor tehnologice și ecologice” (1982) în care au introdus teoria culturală a percepției riscurilor. Ei au pus sub semnul întrebării presupusa obiectivitate științifică a evaluării riscurilor ecologice și, în schimb, au arătat că factorii culturali, politici și psihologici joacă un rol mult mai important în modul prin care riscurile sunt definite, percepute și catalogate de oameni din diverse medii sociale. Deși publicate înainte de actuala dezbatere legată de schimbările climatice, ideile lor despre perceperea riscurilor de către indivizi sunt cruciale pentru a înțelege de ce astăzi noi ne îngrijorăm în mod diferit când vine vorba despre schimbările climatice.
Diverși specialiști și diverse organizații au prezentat multiple fațete ale posibilelor riscuri implicate de schimbările climatice, incluzând aspecte ecologice, economice, culturale, sociale, politice etc. Firul roșu care străbate toate aceste semnale de alarmă este că marea majoritate a oamenilor de pe această planetă ar trebui să fie pe deplin conștienți de riscurile schimbărilor climatice și să acționeze în consecință. Dar oare tot ce este necesar este să înțelegem riscurile? Simpla cuantificare și prezentare a riscurilor este suficientă pentru a obține o apreciere comună și universală a pericolelor cu care se confruntă omenirea?
Aici apare a treia întrebare importantă pusă de Douglas și Wildawsky în 1982:
„Cum decid oamenii ce riscuri să-și asume (și să le minimalizeze) și pe care să le ignore?”
Dacă ideea de risc ar fi simplă, noi toți am împărtăși o ierarhizare comună a riscurilor cu care ne confruntăm. Prin comportamentul nostru, am încerca să evităm sau să minimalizăm riscurile cele mai grave, trăind fericiți cu acele riscuri care prezintă mai puțină importanță pentru noi.
Dar ceea ce de regulă noi nu considerăm, totuși, sunt contextele mai largi, psihologice și culturale, care influențează modul în care indivizii percep anumite riscuri. Evaluarea riscurilor sau cuantificarea riscurilor nu este o operație rezervată doar experților sau oamenilor de știință. Acești analiști pot avea cunoștințe specifice și abilități tehnice pe care majoritatea cetățenilor nu le au și ei pot să evalueze diferite tipuri de risc, dar, în final, oamenii individuali sunt cei care au ultimul cuvânt în orice evaluare de riscuri. Aceste percepții diferite ale riscurilor sunt la baza neînțelegerilor legate de schimbările climatice. Condiționările culturale, sociale și psihologice au cea mai mare influență asupra percepțiilor individuale de risc.
Hazardurile sau comportamentele care amenință bunăstarea ori stilul de viață vor fi percepute drept riscante de către o societate sau o cultură anume. Dar pentru că fiecare cultură consideră diferite bunuri sau stiluri de viață ca fiind valoroase, oamenii vor aloca nivele de importanță variabile diferitelor riscuri. Unii cercetători au afirmat că cel mai probabil factor de determinare a riscurilor ecologice, inclusiv al celor legate de schimbările climatice, îl reprezintă bogăția economică. Din acest punct de vedere, riscurile climatice au fost percepute a fi mult mai serioase de către națiunile bogate, iar în cadrul acestor națiuni, ele au fost considerate mult mai serios de către indivizii cu cel mai ridicat nivel de viață.
Dar diferențele de percepere a riscurilor nu se pot explica așa de simplu. Douglas și Wildawsky au elaborat un cadru conceptual mult mai larg, cadru care a fost ulterior dezvoltat de antropologul Michael Thompson („Organizare și dezorganizare – O teorie dinamică și non-liniară a emergenței instituționale și a implicațiilor sale”, 2008), de profesorul Dan Kahan și colaboratorii săi (în cadrul Proiectului Percepției Culturale de la Yale Law School) și alții, pentru a explica de ce oamenii gradează riscurile așa cum o fac de obicei. Acest cadru a fost numit teoria culturală a riscului și el se extinde dincolo de împărțirea superficială în bogați și săraci ori stânga și dreapta politică. În loc de această diviziune, modalitatea în care sunt percepute și ierarhizate riscurile devine o funcție descriind felul în care indivizii se văd pe ei înșiși în relație cu alții, ceea ce, la rându-i, afectează concepțiile lor despre lume, valorile și modurile lor de viață.
Teoria culturală a riscului produce o clasificare în patru „moduri de viață” (vezi figura de mai jos) în care indivizi, grupuri sociale sau societăți întregi pot fi plasate (practic, e vorba de patru „triburi”!).
Clasificarea se bazează pe două dimensiuni fundamentale: gradul în care oamenii sunt orientați social (grup vs. individ) și gradul în care oamenii consideră reglementarea socială (multe legi vs. puține legi).
Axa y (verticală) descrie limitele domeniului până la care oamenii simt că viețile lor sunt circumscrise prin multe legi impuse din exterior. Axa x (orizontală) indică domeniul în care oamenii vor să trăiască în comun, ca membri ai unor grupuri sociale largi.
În această clasificare, atât „ierarhiștii” cât și „egalitariștii” au în comun un sens de solidaritate ca membri ai societății: ei tind să fie asociați în grupuri sociale puternic legate între ele.
Ei diferă, totuși, prin modul cum consideră aceste legături sociale:
Ierarhiștii apreciază o structură socială puternică, bazată pe ordine, cu interacțiuni sociale guvernate de multiple pachete de legi. Ei apreciază status quo-ul lor economic și cred că schimbările climatice amenință societatea în care trăiesc. De aceea, este probabil că ei vor adopta o atitudine sceptică.
Egalitariștii privesc toți indivizii ca fiind fundamental egali, uniți social din pură voință într-o societate guvernată de legi puține, în care fiecare are o șansă pentru orice dorință. Ei consideră natura ca fiind vulnerabilă și acest sentiment devine o parte a rațiunii lor de a exista. Egalitariștii vor căuta acele aspecte ale schimbărilor climatice care să le justifice credința lor că natura este amenințată și necesită acțiuni imediate de salvare. Cel mai probabil, ei vor deveni membri ai unor organizații ecologiste de tip Greenpeace.
Celelalte două categorii – „individualiștii” și „fataliștii” – au o perspectivă diferită asupra societății. Ambele grupuri consideră legăturile sociale din cadrul comunității ca fiind slabe. În plus, individualiștii nu văd necesitatea unei structuri sociale bazate pe reguli sau legi convenționale, în timp ce fataliștii acceptă poziția lor de indivizi izolați, dar în cadrul unei societăți stratificate și aflate sub controlul legii.
Individualiștii consideră că natura este rezilientă și sensibilă, în același timp, când este confruntată cu diverse amenințări. În plus, ei sunt persoane self-made, neavând nevoie să fie asociați cu vreun grup social constrâns de convenții sau reguli. În general, ei neagă schimbările climatice, pentru că nu acceptă intervenții guvernamentale top-down sau soluții sociale. În schimb, ei insistă pe responsabilitățile individuale când vine vorba despre ameliorarea oricăror posibile consecințe dăunătoare ale schimbărilor climatice.
Fataliștii privesc natura ca pe o loterie, capricioasă în multe privințe, cu rezultate controlate de șansă. Ei acționează ca indivizi izolați, dar îmbrățișează o societate guvernată de lege. Fataliștii își acceptă soarta așa cum este și nu încearcă să o schimbe. Ei nu încearcă să se adapteze la ori să amelioreze schimbările climatice pentru că, în viziunea lor, nu are nici un rost.
Douglas și Wildawski susțin că aceste „patru moduri de viață” – aceste diferite puncte de vedere despre relațiile dintre individ și societate – oferă mult mai multe detalii despre cum și de ce oameni diferiți din societăți diferite percep riscurile în moduri diferite.
O altă idee care oferă perspective interesante mi se pare caracterizarea Naturii ca fiind: benignă/rezilientă, efemeră/vulnerabilă, perversă/tolerantă sau capricioasă/pură loterie. Aceste moduri de a privi/gândi Natura pot fi utilizate mai departe în explorarea diverselor căi prin care riscurile asociate cu schimbările climatice sunt percepute sau discutate într-un fel sau altul de membrii unei societăți. De asemenea, există posibilitatea de a înțelege mai bine de ce anumite răspunsuri la schimbările climatice sunt favorizate în raport cu altele.
Noi toți suntem zoon politikon (animale politice), aparținând unuia din cele patru ”triburi”. Și noi toți vrem ca tribul nostru să câștige și să supraviețuiască bătăliei climatice. De aceea, referitor la dezbaterile curente despre schimbările climatice, noi adoptăm ideologia și credințele tribului nostru. Această atitudine ne întărește credința proprie, se armonizează cu ideile celorlalți membri ai tribului nostru, conferindu-le astfel rezistență sporită.
Ca o concluzie generală, percepția noastră despre riscuri climatice obiective este fundamental formată dintr-un amestec inefabil de instincte și emoții, fapte și rațiune. Nu pot decît să sper că înțelegerea și recunoașterea acestor diferențe în percepția riscurilor vor oferi soluții pentru schimbările climatice.
