Mă întreb sincer cât e vorba de prostie – sau, ca să fiu mai blând, de ignoranță indusă. Și cât e vorba de rea-credință – sau, ca să fiu mai aspru, de necinste categorică.
1. “Secretul” hipermarketurilor
Haide să intru în pielea lui Polichinelle și să vă spun un secret: ca orice întreprindere economică de succes, hipermarketurile urmăresc profitul. Doar profitul. Cât mai mult, cât mai sigur, cât mai de durată. Ăsta e țelul lor singular. Culmea, uneori chiar asta spun – formulată ca acuzație – și cei care aduc o cu totul alta, cu care prima se bate cap în cap: acuzația că hipermarketurile ar avea un alt scop împotriva producătorilor autohtoni. Mesajul este același, variază doar actorii și stilul: ”americanii sau europenii, “marea finanță”, “corporațiile”, iudeomasonii etc. au un plan să ne facă piață de desfacere (sic!), să ne reducă la stadiul de colonie, să ne omoare râul, ramul și țăranul. Conspiră monstruos ca să blocheze marfa autohtonă, ca să poată vinde ei, mă-nțelegeți?” Care vor fi acești “ei” nu e clar, nici nu prea contează.
Ei, aș. Nu conspiră nimeni, în niciun caz nu genul de conspirație care le-ar pune în primejdie profitul. Dacă în hipermarketurile noastre sunt așa puține produse autohtone, explicația generală este fix aceeași ca în cazul oricărui alt comerciant, al oricărui al produs, al oricărei altă circumstanță: nu e profitabil. Bun, dar cum se explică asta? N-ar trebui să fie -, de fapt, nu este prețul oferit de ”ai noștri” mai mic? Ba este, eu cred că este pentru multe produse agricole. Și atunci? Nici măcar aici nu e greu de înțeles explicația.
2. Modelul de afacere al hipermarketurilor
Problema este volumul. Da, e chiar atât de simplu. Modelul de afacere al unui hipermarket e bazat pe un rulaj foarte mare de produse, sau cel puțin de acest tip de produse, cele alimentare. Or, ca să funcționeze în felul ăsta, dacă e un ordin de mărime la care niște produse ”ies”, pentru că sunt cumpărate de clienți, același ordin de mărime trebuie să fie și la ”intrare”, de la furnizori. Un hipermarket nu poate, efectiv, să lucreze cu genul de producător/furnizor care vine cu Dacia papuc, sau echivalentul ei recent, toată burdușită de ardei, să zicem. Iar dacă ar încerca ar da faliment. Și diferența de preț n-ar ajuta mai deloc, de fapt.
Vedeți voi, hipermarketurile au nevoie de marfă, nu doar în cantitate mare, ci și furnizată constant și sigur. Tripleta asta e criteriul principal, la care se adaugă respectarea unor standarde de calitate. Prețul oricât de bun ar fi el, e ceva secundar. Nici asta nu e greu de înțeles de ce. Clienții le impun asta, chiar și ipocriții care-i înjură fiindu-le clienți fideli. Faceți un exercițiu mental: imaginați-vă că mergeți la hipermarketul preferat cu lista de cumpărături pe care sunt – să zicem – castraveți. Ce o să ziceți dacă nu găsiți? Sincer? O să ziceți, fie și presupunând că sunteți siguri de asta: ”Băi, ce băieți faini, au ajutat un mic producător român, unul de-al nostru, ce mă bucur! Și dacă vin miercurea viitoare, undeva între 11 și 12:30, și am noroc, poate prind și eu castraveții ăia, și încă la un preț grozav, cu 2 RON mai ieftin! E bine, e excelent!!” Ei? Asta o să fie reacția? Nu, nici vorbă. O să ziceți, ”Băi frate, la ăștia nu găsesc niciodată tot ce caut. Azi castraveți, săptămâna trecută ceapă… Acum trebuie să merg în alt hipermarket, la ora asta! Eu unul nu mai calc pe aici.” La fel e și cazul pentru standardul de calitate – clientul îl impune, de fapt: un hipermarket care ajunge în mass-media cu o știre gen ”am luat cartofi de acolo dar erau stricați” riscă mult mai mult decât un piețar anonim în aceeași situație, ținând cont de modelul de afaceri al fiecăruia. Prin urmare, riscul reducerii profitului de pe urma clienților care evită produsul, sau evită supermarketul cu totul, este mult mai mare decât avantajul unui preț mai bun. Matematică și economie de bază. De asta în ordinea priorităților acestor afaceri calitatea vine sensibil în fața prețului, și furnizorii care nu o pot asigura sunt descalificați.
3. Furnizorii hipermarketurilor
Acum, o să spuneți că mai sus am făcut o speculație, poate că bine argumentată și coerentă, dar o speculație. Nu, nu e doar o speculație. Publicam acum câteva săptămâni povestea unui întreprinzător clujean: omul a asociat producătorii din zonă într-o cooperativă, au închiriat un depozit, și s-a pus să caute cumpărători, la hipermarketuri. Și a avut intrări peste tot, spre surprinderea lui – dovadă că ESTE și ignoranță, indusă de o presă și politicieni populiști, iresponsabili, pentru care am aceeași întrebare din debutul articolului. Și-a vândut marfa fără probleme, la Billa, Kaufland, Carrefour. Nu e nicio conspirație, nicio ”corporație” malefică, niciun embargo cu scop ascuns. Tot ce au trebuit să facă a fost să se organizeze astfel încât să furnizeze la nivelul de volum, calitate și predictabilitate cerut de marile magazine – mint, cerut de clienții lor, cu ipocriți cu tot – și afacerea a mers fără probleme.
Nu sunt nici pe departe singurii, dincolo de isteria mediatică există chiar produse alimentare care sunt aproape exclusiv din producția internă. Acum, n-aș vrea să se înțeleagă că absolut totul e pace și armonie între hipermarketuri și furnizori. Nu este, căci nu are cum să fie. Așa cum nu este în orice altă tranzacție comercială, inclusiv între micii piețari sau micii furnizori români, sau micii ce mai vreți voi : interesul vânzătorului și al cumpărătorului diverg. Sunt chiar în opoziție. Fiecare caută, așa cum spuneam, să facă profit din tranzacție, cât mai mare, constant și sigur. A vorbi de ”băieții buni” în acest context este același lucru cu a vorbi de ”prețuri corecte”. O prostie. Nu există așa ceva, nu se poate defini decât arbitrar, în principiu, și cu consecințe economice negative, în practică. Și nu există nicio legătură logică între tema asta și ce i s-are cere statului să facă în context, și pretențiile recente de închidere sau expulzare a marilor magazine. Nimeni nu pretinde că trebuie închisă o piață atunci când clienții se ceartă cu producătorii de acolo pe prețul verzei.
4. ”Victimele” hipermarketurilor
Dar nu toți producătorii români sunt în aceeași situație. Tot ”Adevărul” publica ieri un material apropo de închiderea hipermarketurilor în weekend. Și acolo cerea părerea unui alt reprezentant local. Ce zice dl Ilie Oprea, preşedintele Asociaţiei Pomicultorilor Dâmboviţeni?
”(…) măsura este cam tardivă. În primul rând nu trebuiau lăsate marile magazinele în centrele oraşelor. Problema micilor producători este că n-au acces în supermarketuri”
Da, da. Ați ghicit. Bruxellesul sau poate Washingtonul se folosesc de hipermarketuri ca să ne facă niște sclavi, ținându-ne departe de fructele dâmbovițene. Sau așa ceva. Ei bine, de curiozitate am căutat pe google Asociația asta. Ce am citit, în prima știre găsită? Același domn Oprea se plânge că statul condiționează subvențiile de asocierea producătorilor. Asociere pe care dl președinte de Asociație n-o vede deloc cu ochi buni. Sigur, nu-l contrazic aici, nimeni nu poate să forțeze pe cineva, în calitate de persoană privată sau de agent economic, la o asociere de orice fel. Însă liberatea asta de a fi neasociat poate veni și vine cu consecințe, iar una dintre ele este că nu sunt intrări la hipermarketuri. Or, omul vrea libertatea pentru el la pachet cu constrângeri pentru ceilalți. ”Asociații” de genul respectiv există doar ca să pună presiune politică și să facă scandal mediatic. Statul să le dea subvenții, și alea necondiționate. Statul să le fixeze piața de desfacere. Statul să le elimine sau limiteze competitorii. Statul să le dea, statul să le bage în traistă. Sunt o mulțime care funcționează FIX după același tipic, au același mode de operare; ajung periodic în presă, mai tot timpul entuziastă să le preia discursul.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
