Probabil că în acea dimineaţă Emil Cărămizaru, preotul paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou avusese o presimţire. Spasmul unei pleoape, o încetineală a firii sau irascibilitatea subită a celor din jur. În orice caz, atunci când a văzut graffitiul de pe calcanul blocului de lângă Biserică, totul părea a se fi lămurit. Era rău! O asemenea reprezentare, chiar acolo! Aşa mare, colorat, cu un fel de diavol călare pe doi cai. Iar Sfântul era ciudat înfăţişat. Calul său avea capul în formă de triunghi. Dacă e un mesaj al masoneriei? Nu se putea! Reprezentarea trebuia ştearsă. A vorbit despre ea în Consiliul Parohial. Nu a fost complicat. Iar Arhiepiscopia Bucureştilor, care probabil că a aflat, nu a avut nimic împotrivă. Primăria Capitalei a fost notificată chiar de către Emil Cărămizaru. Aşa că reprezentanţii acesteia şi-au retras sprijinul iniţial acordat verbal artiştilor şi au trimis o notificare proprietarului clădirii cu stânjenitorul calcan. Desenul trebuie şters şi înlocuit cu ceva mai adecvat, vă mulţumim.
Când cei trei artiştii s-au apucat să picteze calcanul casei de pe Băniei nr. 5, nu îşi închipuiau că vor deranja. Li s-a părut firesc să îl reprezinte pe Sfântul Gheorghe, dată fiind vecinătatea cu Biserica care îi poartă hramul. Şi părea a avea sens pentru a-l aşeza într-un context apropiat de tema Cosmosului. Ilustrări ale distorsiunii timp-spaţiu, planete ale sistemului nostru solar, găuri negre. Calul Sfântului pare a avea în loc de cap un portal triunghiular prin care se ghicesc două stele îndepărtate, ochii săi. În fond, totul se întâmplă în mijlocul Capitalei, lângă un monument ce semnalează printr-o roză a vânturilor centrul administrativ al ţării, kilometrul zero. Nu aveau cu ei nici un a propos specific imaginarului ocult. Mi-am amintit ulterior că şi roza vânturilor este conotată în simbolismul masonic. Monumentul muşcă din terenul Parohiei „Sfântul Gheorghe”. Este chiar lângă intrarea principală. Nu o poţi rata. Nu ştiu ca reprezentanţii acestuia să fi cerut desfinţarea lui pentru că ar trimite către simbolismul unei organizaţii receptată ca fiind subversivă Bisericii.
Fusesem rugat de iniţiatorul proiectului să îi însoţesc în ceea ce ei îşi doreau a fi începutul unui dialog cu reprezentanţii Parohiei. Doar pentru că eram unul dintre acei câţiva cunoscuţi care cred suficient de mult încât să nu lipsească duminica de la Liturghie. Înainte de a intra în Biserică am privit graffitiul şi le-am spus că trebuie să fac un efort serios pentru a identifica elemente oculte. Mi-au răspuns cu aerul stupefiat al celui complet luat prin surprindere de lectura supiciunii cu care fusese primită lucrarea că, da, nici vorbă de aşa ceva. Am intrat în Biserică şi am întrebat de Părintele Emil Cărămizaru. Încă nu venise. A doua zi urma să fie hramul Bisericii, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Tensiunea specifică a pregătirilor se simţea în aer.
Răspunsul lor confirma ceea ce ştiam. Lumea din care ei provin nu face priză pe aşa ceva. Nu sunt duşi nici la Biserică, nici la templu. Nu merg nici la Sfânta Liturgie, nici la ţinute secrete. Au alte bibliografii, alt imaginar, alt mod de a căuta. Cel mult, îi poţi bănui de faptul că citează, resemnifică sau ironizează paradigme pe care nu le înţeleg prea bine. Aşa au făcut cei trei graficieni, Obie Platon, Irlo şi Kero, atunci când şi-au ales ca nume al echipei lor de graficieni acronimul „NOM”, de la Novus Ordis Muralis. Dar nu e clar nici cât ironizează, nici cât nu înţeleg. Iar această ambiguitatea face casă bună cu echivocitatea bine direcţionată a discursului artistic.
Proiectul celor de la Interesting Times Bureau era simplu, convertirea calcanelor gri sau scorojite de pe clădiri bucureştene în puncte relevante pentru arta contemporană. În plus, experienţa altor capitale europene arată că acest tip de transformare susţine revirimentul comercial al zonelor urbane defavorizate. Cazul Pieţei Sfântul Gheorghe e şi mai semnificativ pentru că ne aflăm în centrul Bucureştiului. Au primit foarte repede susţinerea comunităţii locale. E uşor să înţelegi de ce atunci când te plimbi pe acolo. În afara clădirilor de patrimoniu, precum Biserica „Sfântul Gheroghe” sau Spitalul Colţei, totul este lăsat în paragină. Mozaic de gunoaie aruncate alandala. Cuvinte incerte sau expresii obscene şpreiate pe ziduri scorojite. Maşini de lux parcate în bălţi sau grămezi de moloz şi mizerie. Clădiri art-nouveau cu geamuri sparte şi locatari incerţi.
Şi atunci, întrebarea pe care nu o putem ocoli este când poate cere Biserica în mod legitim înlăturarea unei forme de artă? Legea Cultelor nu este foarte precisă în acest sens. Articolul 9, alineatul 2 spune că „Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va autoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult”. A creat Primăria Capitalei privilegii Parohiei „Sfântul Gheorghe” prin cenzurarea unui graffiti aflat în vecinătatea Bisericii sau a corectat o nedreptate? Mă uit la fotografiile reprezentării. Între timp, aceasta a fost ştearsă de proprietarul clădirii pentru a nu fi amendat de Primărie. Şi nu observ nici o formă de hulă adresată vreunui simbol creştin. Nimic. Este o formă de artă contemporană care preia tema „Sfântului Gheorghe”, fără a insulta în vreun fel imaginea acestuia. Nu este nici icoană căreia să i te închini. Nici o injurie care să te vexeze. Este ceva ce se dă privirii. Care poate fi citită în diferite feluri, care te poate amuza, care te poate lăsa rece, care te poate pune pe gânduri sau care îl poate trimite acasă pe un tânăr adolescent permeabil faţă de tot ceea ce înseamnă cultură urbană contemporană pentru a afla care e chestia cu Sfântul Gheorghe. Or, dacă nu e nimic hulitor în acea reprezentare, de ce să ceri ştergerea ei? Şi dacă nu este nimic lezant în ea, de ce să decidă autorităţile statului înlăturarea ei? Pe motiv de drac verde reprezentat pe perete? Pictura murală de pe exteriorul bisericilor ortodoxe conţine şi legiuni de reprezentări ale demonilor aflaţi în activităţi specifice. Idiosincraziile culturale ale unei comunităţi nu trebuie să decidă asupra legitimităţii unor forme străine de expresie culturală.
Sfântul Gheorghe nu a avut parte de hagiografii foarte sigure. Istoriile sale personale conţin multe incertitudini. Este posibil să fi fost martorul anonim care a fost chinuit cumplit şi despre care se aminteşe în cartea a opta a Istoriei Bisericeşti a lui Eusebiu. Este posibil să fi fost „un legionar creştin din Palestina, martirizat pentru că a refuzat să adore vechii zei păgâni, probabil în timpul domniei lui Diocleţian (284-305 d.Hr)” (William Dalrymple, De la Muntele Sfânt, Editura Vellant, Bucureşti, 2013, p. 427). Ce ştim sigur însă este faptul că receptarea sa a fost mult mai generoasă. În secolul al IV-lea se vorbea deja despre el. Hagiografii medievali alcătuiesc Vieţi ale Sfântului bogat detaliate. Peste istoria acestuia se suprapun legende păgâne. Precum cea a balaurului pe care Sfântul Gheorghe îl omoară. Cultul lui se extinde cu rapiditate. Anglia îl transformă în Sfânt naţional, după ce povestea sa a fost adusă de cruciaţii întorşi din Levant, şi devine patron al Cavalerilor Ordinului Jaretierei. Arabii, creştini sau musulmani, îl numesc „Khidr”, adică „Cel Verde”. Lângă Dheli, în India, musulmanii sufiţi se roagă lui Khidr, Sufitul Verde (Dalrymple, p. 428). Iar palestinienii îl văd ca pe un fel de responsabil al fertilităţii generale. Se crede că Beit Jala, aproape de Bethleem, este locul naşterii sale. Acolo este un mic altar ce îi poartă numele. La el vin frecvent creştini, musulmani, iar în vechime veneau şi evrei palestinieni. Toţi i se roagă Sfântului pentru rezolvarea diverselor probleme. Iar cei care sunt rezolvaţi, se întorc cu daruri. Covoare de rugăciune, oi sau voaluri. Oricine e primit, pentru că pronia poate lucra şi prin intermediul disperării personale, a curiozităţii sau a încrederii deznădăjduite.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
