Destinul aparatcikului comunist Ion Stănescu (ianuarie 1929 — iunie 2010) este emblematic pentru ceea ce numesc grupul aparatului de partid, așadar acei activiști intrați în PCR în perioada 1944-1948, formați în școlile de partid „Ștefan Gheorghiu”, „A. A. Jdanov” și, în URSS, legați direct prin relații patron-client de ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Direcției Organizatorice a CC al PMR.
Foto: Agerpres
Născut în comuna Ghercești din județul Dolj, Ion Stănescu a urmat cursurile Școlii Militare de ofițeri politici Nr. 2 din Oradea, aflată în subordinea Ministerului de Interne, după care, între septembrie 1952 — octombrie 1955, a fost student în cadrul Școlii Superioare de Științe Sociale „A. A. Jdanov” de pe lângă CC al PMR. Aceasta a fost formația sa politică, așa s-a construit forma sa mentală. În momentul în care conducerea de partid a decis ca activiștii să dețină și diplome universitare reale, Stănescu a primit în 1963 diploma Facultății de Științe Juridice din București. Evident, era vorba de cursurile la fără frecvență în care profesorii erau constrânși să acorde note maxime potentaților aflați în plină ascensiune. Membru al PCR din mai 1947, a lucrat la Secția Propagandă a CC al PMR, apoi a fost secretar al Biroului Organizației de Bază și instructor la Direcția Generală Politică a MAI (noiembrie 1951 — septembrie 1952, deci în perioada când ministru de Interne era Teohari Georgescu). În 1955, de acum posesor al diplomei de la “Jdanov”, Stănescu devine instructor la Secția Administrativ-politică a CC al PMR, colaborând direct cu Vasile Patilineț și cu alți activiști din subordinea lui Nicolae Ceaușescu, secretarul CC al PMR însărcinat cu coordonarea „organelor speciale”. Insist asupra acestui element din biografia sa tocmai pentru că istoriografia național-stalinistă a încercat și încearcă să prezinte generația lui Ion Stănescu, Patilineț, etc., drept diferită ca valori politice de aceea a „cominterniștilor”. În cadrul Direcției Organizatorice, Stănescu a fost șef al Sectorului cadrelor din MFA și MAI, adjunct al șefului Grupului de instructori pentru problemele muncii de partid în MFA și MAI.
Ajuns prim-secretar al regiunii Oltenia pe data de 23 iunie 1964, Stănescu aparține grupului de noi lideri care îi înlocuiau pe aparent inamovibilii „prefecți” comuniști gen Florian Dănălache, Dumitru Balalia, Vasile Vâlcu, Vasile Vaida ori Martin Isac. Cariera sa regională se derulează în paralel, să spunem, cu aceea a unor Petre Blajovici, la Oradea, ori Maxim Berghianu, la Cluj. Este, prin urmare, de notat că circulația elitelor comuniste, extrem de vizibilă după 1965, a început de fapt în ultimii ani de viață ai lui Gheorghiu-Dej.
Tot el a fost cel care a ținut discursul de salut în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Iosip Broz Tito la inaugurarea lucrărilor hidrocentralei de la Porțile de Fier din 1964. Născut cu numele Silaghi, era fratele vitreg al lui Leontin Sălăjan, ilegalist de orgine maghiară, general de armată, ministru al forțelor armate și membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR, după 1965 membru al Comitetului Executiv. Alături de Iosif Banc, Maxim Berghianu, Gheorghe Pană, Manea Mănescu, Constantin Drăgan, Vasile Patilineț, Constantin Dăscălescu, Cornel Onescu, Teodor Coman, Gheorghe Homoștean, Emil Bobu, Cornelia Filipaș, Ilie Verdeț, Iosif Uglar, Ion Coman, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Cioară, Ion Iliescu, Ilie Rădulescu, Dumitru Popescu, etc., s-a bucurat de încrederea cuplului Ceaușescu și a deținut poziții de maximă influență pe tot parcursul perioadei 1965-1989. Între acestea, cea mai semnificativă a fost aceea de președinte al Consiliului Securității Statului (între 1968 și 1972). A fost ministru de Interne între aprilie 1972 și martie 1973, după care a intrat într-o temporară eclipsă ca șef de sector la Secția Gospodăriei de partid. Puțin după aceea, revine ca prim-secretar al Comitetului județean de partid Dâmbovița, iar în ianuarie 1977, capătă extrem de sensibila însărcinare de secretar CC al PCR și șef al Secției pentru probleme și militare și de justiție a CC al PCR. Ar mai fi de amintit că în 1981 activistul de supremă încredere Ion Stănescu a fost numit șef al Departamentului pentru Construcții în Străinătate, cu grad de ministru, o poziție în care colabora în chip necesar cu Direcția de Informații Externe (DIE).
Apoi, din octombrie 1984, membru al guvernului condus de Constantin Dăscălescu, ca ministru al Turismului până la data de 2 ianuarie 1990. În 1968, specialistul în organe represive primea Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa I (vezi Florica Dobre (coord.), Membrii C.C. al P.C.R., 1945–1989, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 545).
A fost direct implicat în tenebroasa afacere a morții (sinucidere sau asasinat) a doctorului Abraham Schechter, ani de zile medic personal al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu, suspectat de Securitate de lipsă de loialitate. După revoluția anticomunistă din decembrie 1989, Stănescu a fost activ în formațiunile de extremă stânga, național-staliniste, cu nedezmințite nostalgii pentru timpurile sumbre ale terorii comuniste. Spre deosebire de Ion Ioniță ori de autorii „Scrisorii celor Șase”, Stănescu nu și-a exprimat niciodată vreun gând critic cu privire la aberațiile dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. În ultimii ani a fost activ în grupusculul marginal numit “Alianța Socialistă” și a apărut în presă cu interviuri ce se remarcau prin violență verbală și un strident negaționism în raport cu condamnarea comunismului. A fost înmormântat la Cimitirul Ghencea Militar. Ion Stănescu nu a fost un militar de carieră, nu a servit România, a fost instrumentul activ al unui regim ilegitim și criminal.
