Peste câteva zile, în cadrul programului de dezbateri Dialoguri@MAE, lansat recent, diplomaţia românească va prezenta şi supune discuţiei avizate conceptul Security Trusts, menit să creeze „o platformă de dialog permanent” pentru creşterea (restabilirea) încrederii între actorii statali şi non-statali din regiune.Ideea, în principiu, este corectă. Momentul, bine ales. Mijloacele României de a induce o mişcare în acest sens sunt, însă, discutabile. Una peste alta, „pariul” (dacă termenul vă deranjează, citiţi „ambiţia”) diplomaţiei noastre este remarcabil, dar riscant.
Am fost aşadar onorat să primesc invitaţia de a participa la acest moment de „reflecţie strategică”, după cum inspirat se spune în textul apelului. Având în vedere că nu voi putea fi prezent joi la Bucureşti, dar cunosc, în linii mari desigur, proiectul MAE, mi-aş permite să formulez unele consideraţii preliminare, în avancronica evenimentului de la sediul ministerului de Externe.
Spus simplu, sunt lucruri care o să meargă şi lucruri care n-o să meargă în această inedită tentativă de reconstrucţie a temeliei de încredere pe care stă sistemul actual al relaţiilor internaţionale. Şi unele, şi altele se cuvin discutate cu egală atenţie şi nu am nicio îndoială că diplomaţii şi specialiştii interesaţi de subiect vor exprima opinii substanţiale şi relevante, într-un moment cu adevărat critic pentru regiunea în care ne aflăm dar şi, prin extensie, pentru perspectiva întregii Europe, în care a revenit de curând spectrul discordiei, al dezintegrării, confruntării hibride şi chiar al războiului efectiv. Vom urmări în perioada următoare impactul internaţional al iniţiativei diplomatice româneşti, singurul care contează, la urma urmei, cu adevărat.
În primul rând, este de salutat faptul că Ministerul Afacerilor Externe iese, după câţiva ani mai degrabă cenuşii, din zodia birocraţiei închise, tăcute şi conformiste şi îşi regăseşte apetitul pentru iniţiativă, creativitate, deschidere şi vigoare intelectuală, cu un entuziasm (să vedem cât va dura) pe care nu l-a mai avut de prin 2005-2006. Datorăm această pozitivă „schimbare la faţă” întâmplării fericite (chiar acesta este cuvântul potrivit) că avem astăzi, la tabloul de comandă al Centralei, un profesionist de prim nivel care mănâncă, de vreo douăzeci de ani, politică externă şi diplomaţie pe pâine.
În al doilea rând, faptul că MAE român vine cu iniţiative şi proiecte concrete la nivel european (şi nu e vorba aici doar de Security Trusts), într-un context atât de tulburat şi de tensionat cum este cel pe care îl străbat în prezent Uniunea Europeană şi Vecinătatea Estică, merită toate aprecierile. Nu e vorba, de bună seamă, de un concurs de vizibilitate între statele din regiune, nu e un demers de captatio benevolentiae în politica mare europeană, nu e vechea noastră comparaţie cu Polonia şi cu influenţa tradiţională a Varşoviei în dosarul Estului, nu e, cu siguranţă, nici platforma de imagine internă a unui alt ministru de Externe interesat de ascensiune politică, în fine, nici un simplu exerciţiu de retorică diplomatică. E mai mult decât atât, chiar dacă de la intenţii la transpunere în realităţi pe teren va fi drum lung de parcurs.
Plecăm aşadar de la premisa că vom vedea la lucru un proiect pregătit temeinic la nivelul direcţiilor de spaţiu, de strategie şi de planificare politică implicate, probabil tatonat şi verificat deja în discuţii informale cu partenerii europeni interesaţi, care va fi explicat corespunzător pe plan intern şi mai ales extern, dimensiunea de comunicare fiind esenţială pentru reuşită. Sperăm că va fi fezabil la nivel ministerial, cât de cât realist din punct de vedere politic şi mai ales urmărit cu perseverenţă şi tenacitate de-a lungul anilor următori, pentru a nu semăna cu alte proiecte româneşti începute cu multă pompă şi stinse ulterior, cu o jenantă discreţie. Îşi mai aminteşte cineva, de exemplu, de Black Sea Forum, lansat la Bucureşti, în iunie 2006? A mai urmat ceva după prima ediţie?
În al treilea rând, conceptul este bun pentru că porneşte de la o asumpţie corectă, care atinge esenţa crizei, anume că principala cauză a zăngănitului de arme de pe continent este deteriorarea climatului de încredere din Europa şi creşterea ameninţărilor de securitate, în special la frontiera răsăriteană a spaţiului euro-atlantic. Deci, cuvântul-cheie în toată această tevatură la care asistăm de peste un an este „încrederea”, sau mai corect spus lipsa de încredere. Toate războaiele din istoria Europei, mai mari sau mai mici, locale, regionale sau pan-continentale, au avut ca punct de pornire prăbuşirea edificiului de încredere dintre actorii implicaţi, deci a ordinii existente la un moment dat. Exact acestei probleme, actualmente resuscitată, i se adresează, din câte înţeleg, Security Trusts.
Ceea ce se observă la prima vedere (oarecum firesc, dacă luăm în considerare geneza ideii, în birourile liniştite ale Ministerului de Externe) este faptul că iniţiativa în ansamblu denotă o pronunţată înclinaţie conceptual-diplomatică, un aer de salon, elegant şi fragil, având în schimb un fundament politic incert sau, mai degrabă, şubred. Marii strategi şi decidenţi de pe scena politică şi militară reală nu par, deocamdată cel puţin, să joace în acest film. Unei crize abordate tot mai mult de marile puteri în cheie „realistă” i se oferă, iată, şi o propunere de soluţionare în abordare „constructivistă”. De ce nu? Merită încercat.
În fine, o ultimă valenţă. Diplomaţilor li se va da astfel mult de lucru, se vor negocia formate peste formate, proceduri şi regulamente, principii şi etapizări, va fi prilej pentru numeroase întâlniri şi consultări „constructive”, în diverse capitale, ceea ce, la urma urmei, nu e un lucru rău. O asemenea emulaţie diplomatică nu ar strica regiunii noastre, ar recapilariza ţesutul diplomatic atrofiat al unei zone marcate de neînţelegeri, ostilitate şi mişcări de trupe, cu atât mai mult cu cât este de presupus că „platforma” va implica, în fazele ulterioare, şi actori din sfera societăţii civile, a comunităţii academice sau mediului de afaceri.
