Discuții recente legate de posibila desființare a UEFISCDI – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovației – m-au determinat să aduc în discuție un subiect despre care am citit puține comentarii în presa românească: contractul social dintre știință și societate. Ideea unui astfel de contract a apărut cu patru sute de ani în urmă, când marele filosof naturalist Francis Bacon s-a arătat îngrijorat nu numai de statutul și rolul științei, ci și de contractul social dintre oamenii de știință și restul lumii.
În lucrarea sa The Great Instauration, 1620, Bacon a discutat, printre altele, două aspecte esențiale pentru ceea ce va deveni, și este în prezent, știința și slujitorii ei: 1) oamenii de știință trebuie să caute cunoașterea și înțelegerea pentru beneficiul vieții, și 2) dragostea pentru ceilalți să fie principala motivație.
Gândirea lui Bacon ar putea surprinde pe unii și astăzi drept remarcabilă. În parte, pentru că filosofii naturaliști din vremea sa, fiind în general oameni bogați, nu aveau nevoie de finanțare externă pentru cercetările lor. Dacă judecăm după standardele actuale, ne-am putea imagina că cercetătorii auto-finanțați nu ar trebui să dea socoteală nimănui ca să-și justifice interesele sau preferințele lor pentru a face știință. La fel, ideea unei iubiri elevate și altruiste (a căuta bunăstarea pentru alții, chiar cu posibile costuri pentru noi înșine) nu-și mai găsește locul în discuțiile curente despre știință și politicile publice.
Astăzi, din contra, cercetarea științifică, mult mai scumpă, este finanțată în cea mai mare parte de guverne, adică, indirect, de plătitorii de taxe. Majoritatea suportului financiar vine din partea unor oameni mult mai strâmtorați decât noi („bănuțul văduvei”). Și situația aceasta generează unele întrebări pentru lucrătorii din domeniul științei (printre care mă număr): De ce trebuie ca oamenii să ne plătească? Nu cumva pentru că ei speră că munca noastră de cercetare va îmbunătăți semnificativ viața lor? Nu le datorăm ceva în schimb pentru banii lor? Cum ar trebui să arate o contribuție corectă (cinstită) adusă societății pentru investițiile făcute în știință?
Posibilele răspunsuri la aceste întrebări trebuie să se regăsească într-un contract social încheiat între știință (reprezentată, în principal, de profesori/cercetători) și societate (reprezentată de plătitorii de taxe). Existența unui astfel de contract este binevenită pentru că exprimă două nevoi, ambele legitime și, uneori, conflictuale: 1) nevoia asigurării unei „libertăți” substanțiale a științei; 2) nevoia de a face dezvoltarea științei compatibilă cu alte necesități societale, care ar putea impune anumite „limitări” acestei libertăți. În fapt, noțiunea de „contract” implică acordul, înțelegerea și acceptarea (iar nu impunerea) condițiilor stipulate.
Întrucât acest contract social se referă specific la știință (ca și la tehnologie), trebuie ca o analiză atentă să ofere răspunsuri la următoarelor întrebări[1]:
a) Care sunt caracteristicile esențiale și specifice ale sub-sistemului numit „știință” pe care contractul trebuie să le respecte și promoveze fără să le comprime?;
b) Care sunt celelalte sub-sisteme societale direct conectate, prin mecanisme de tip feed-back, cu sub-sistemul știință?
c) Care sunt sub-sistemele non-societale care întrețin cele mai consistente relații de tip feed-back cu știința?
Răspunsul la întrebarea a) trebuie să clarifice, în termeni de cunoaștere obiectivă și solidă, acele rezultate pe care știința este capabilă, în mod unic și specific, să le ofere fără să primejduiască contractul social. Prin specificarea lor, știința devine responsabilă public pentru „livrare”, iar societatea poate să estimeze valoarea investițiilor făcute în știință. Este, de asemenea, o acceptare tacită a faptului că „produsele” științei și tehnologiei sunt indispensabile pentru buna funcționare a sistemului social ca întreg, ca și a diverselor sub-sisteme.
Răspunsul la întrebarea b) trebuie să indice clar ce „produse” ale sub-sistemului științifico-tehnologic ar putea fi valorificate de alte sub-sisteme, de exemplu, agricol, industrial, medical, militar, transporturi și comunicații, politic, moral etc.
Răspunsul la întrebarea c) trebuie, de asemenea, să specifice cu claritate cantitatea de resurse de mediu care sunt „consumate” prin funcționarea sub-sistemului științific și care ar putea fi daunele produse pe termen scurt, mediu și lung de această funcționare. Această analiză se referă nu atât la „interdicții”, cât la „limitările obiective”, care trebuie recunoscute și apropriate pentru buna funcționare a științei.
Un exemplu de contract social știință- societate
Am făcut cercetare științifică în România în perioada 1981 – 1993, dar a fost mai degrabă un simulacru: nu eram plătit, pentru că activitatea de cercetare intra în norma didactică, nu aveam aparatură și echipament de teren adecvate, literatura de specialitate era 99% sovietică, iar deplasările, chiar cu invitații plătite, la congrese internaționale mi-au fost total interzise (vezi unele justificări aici). Practic, activitatea mea reală de cercetător a început acum 22 de ani, când, după câștigarea unei burse Fulbright, am ajuns la University of Oklahoma. Din 2001, lucrez la City University of New York, Brooklyn College. De aceea, punctele de vedere, expuse în continuare, reflectă experiența mea americană. Sper că eventualii cititori ai acestor rânduri vor beneficia de exemplul concret al unui contract social dintre știință și societate și, dacă vor fi interesați, l-ar putea propune societății civile din România.
Simplificând foarte mult, se poate spune că, în Statele Unite ale Americii, contractul dintre știință și societate datează de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Vannevar Bush a publicat un raport fundamental și de mare influență asupra mediilor politice și a publicului: Știința, o frontieră fără margini: Un raport către Președinte despre un program de cercetare științifică postbelică[2].
Raportul Bush către Președintele Truman a reprezentat planul fundamental al politicii SUA vizavi de știință și cercetarea universitară. De asemenea, raportul a instituționalizat normele sociale – universalismul, obiectivitatea, scepticismul organizat și comunitarismul – care, mai târziu, au fost identificate ca definind știința și garantând marșul ei progresiv către adevăr
Să ne amintim că Statele Unite au intrat în război în 1941 cu echipament și arme învechite, mult sub nivelul tehnic al Puterilor Axei. În ciuda acestui start întârziat, după numai patru ani, Aliații au obținut victoria care, într-o măsură covârșitoare, s-a datorat capacității lor industriale impresionante, accesului la resurse naturale și, deloc neglijabil, unor invenții și avansuri tehnologice. De exemplu, bomba atomică, radarul și penicilina au schimbat decisiv soarta războiului. Din fericire, războiul s-a terminat înainte ca savanții germani să fructifice avansul lor în domeniul rachetelor.
După război, amenințarea sovietică risca să devină confruntațională și, în cele din urmă, a condus la declanșarea Războiului Rece. Pentru a contracara această situație, conducătorii Statelor Unite au cerut un program de cercetare și dezvoltare larg, robust, concertat și susținut. În 1950, ei au înființat National Science Foundation – NSF (un minister al cercetării sui-generis, asemănător cu UEFISCDI). Au urmat apoi investiții masive în energia atomică și tehnologia spațială (ca urmare a lansării Sputnik-lui de către Uniunea Sovietică în 1957).
Limbajul prin care s-a stabilit NSF vorbește despre scopuri naționale, dar oamenii de știință și liderii politici și-au dat seama repede că aceste scopuri s-ar putea atinge cel mai repede dacă cercetătorii vor fi lăsați să decidă ei înșiși care sunt cele mai promițătoare teme de cercetare. Pentru o vreme, limbajul care se utiliza în această situație vorbea chiar despre „știință motivată de curiozitate”. Ca și cum oamenii de știință ar fi spus cu tupeu societății: „Dați-ne o mulțime de bani și nu puneți prea multe întrebări, iar într-o bună zi veți fi bucuroși de ce-ați făcut”[3].
Interesant de remarcat este că ambii parteneri ai acestei versiuni a contractului social și-au onorat obligațiile preț de o jumătate de secol. Prin intermediul Congresului, publicul a fost generos și statornic cu finanțarea cercetării, iar oamenii de știință au produs, în schimb, un adevărat corn al abundenței, plin de beneficii societale în agricultură, energie, sănătate, informatică, cosmologie, transporturi și multe altele. Toate aceste invenții și avansuri tehnologice au alimentat creșterea economică, au fundamentat securitatea națională și au crescut calitatea vieții, iar în final, au asigurat Statelor Unite un loc primordial ca „națiune indispensabilă” pe scena lumii.
Ar mai trebui subliniat faptul că în Statele Unite, în paralel cu cercetarea sponsorizată de public, există o extrem de valoroasă și lucrativă cercetare privată, finanțată de diverse companii. Dacă astăzi folosim un computer, un telefon inteligent, un software dedicat, o pastilă Viagra sau Lipitor, un motor de căutare pe Internet și multe, multe altele, acestea se datoresc cercetărilor din companii private precum Microsoft, Apple, Adobe, Pfizer, Google, Facebook, YouTube etc. Chiar și în domeniul în care lucrez, o multitudine de invenții și progrese tehnologice, precum fracturarea hidraulică, forajul orizontal dirijat, seismica 3-D și 4-D, carotaje geofizice de mare rezoluție ș.a.m.d., sunt produse ale cercetărilor private finanțate de industria de profil. Suportul public pentru acest tip de cercetări a fost și este extrem de limitat.
Care este situația prezentă a contractului social din SUA?
Pentru mai bine de cincizeci de ani, după publicarea raportului Bush, în Statele Unite știința a înflorit în parte datorită existenței acelei înțelegeri fundamentale și stabile dintre practicanții științei și restul societății. Cu alte cuvinte, a funcționat un acord bazat pe încredere, care stabilea responsabilitățile fiecărei părți, și care – în principiu – includea sancțiuni corespunzătoare în cazul în care nu erau îndeplinite aceste obligații.
Relația mai mult decât agreabilă dintre oamenii de știință, societate și stat a început însă să se schimbe. În ultimele decenii, o serie de stresuri au slăbit rezistența intrinsecă a contractului social dintre știință și societate. Complexitatea și creșterea costurilor de cercetare au crescut continuu. Pe de altă parte au apărut probleme societale noi și urgente – în învățământ, protecția mediului, relațiile internaționale, menținerea infrastructurilor îmbătrânite, securitatea națională, sănătate etc. – care necesită soluții rapide, intrând astfel în competiție cu finanțarea pentru știință. În plus, Statele Unite au trecut prin două războaie grele și costisitoare, care au secătuit bugetul federal, și printr-o criză economică teribilă. În aceste condiții, societatea a cerut oamenilor de știință mai mult ajutor, chiar dacă bugetele pentru cercetare științifică au rămas relativ constante. Practic, relațiile s-au încordat în ambele părți.
