Fostul cardinal Karol Wojtyla, Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, trecut in lumea drepților acum zece ani, pe 2 aprilie 2005 si beatificat in 2011, a avut parte de un destin extraordinar. A fost călăuzit de un angajament total in favoarea libertății umane. Fostul papă Benedict al XVI-lea are perfectă dreptate cand spune că a fost un veritabil far al umanității, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranziției lumii moderne către o nouă fază a istoriei. Viața si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevărului si demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.

Vladimir TismaneanuFoto: Arhiva personala

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității in secolul XX. Viata sa, trăita sub semnul opoziției in raport cu orice formă de injosire a condiției umane, simbolizează aceasta continuă căutare a legăturii dintre ființa umană si transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele Răului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferință. Papa a rămas insa fidel principiilor sale, a continuat să unească, in tot mai fragila sa conditie existențială, principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze si să practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai puțin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului). Aceasta din urmă, publicată in 1993, era un document de filosofie morală menit să incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazează pe adevă ruri fundamentale despre natura umană si despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclică , “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicată in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filozofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-crestine.

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihăies, “O tranzitie mai lungă decat veacul” (Curtea Veche Publishing), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera că ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care trăim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prăbusirea comunismului.

Daca admitem ca Polonia este numele debutului năruirii comunismului să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza Solidaritătii, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea. Deschizător de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statală. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai că a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre crestinism si iudaism.

O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea păcatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta mărturisire a unei culpabilităti asumate este unică, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II (care anula morbida teză a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsită adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, fascistă si comunistă .

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro