În memoria sutelor, ori chiar miilor, de civili români din Bucovina de Nord uciși, pe 1 aprilie 1941, in masacrul de la Fântâna Albă, pentru că nu au voit să trăiască in sclavia sovietică.
În recenta sa carte, “Global Revolution”, apărută în 2014 la Oxford University Press, istoricul italian Silvio Pons se ocupă pe larg de originile și consecințele așa-numitului Tratat de neagresiune dintre URSS și Germania nazistă, îndeosebi în interiorul mișcării comuniste mondiale. Cum a fost posibilă apropierea dintre bolșevici și naziști în perioada august 1939–iunie 1941, pe ce s-a întemeiat o alianță care altminteri părea contra naturii, ce resorturi inavuabile au fost mobilizate pentru a o face funcțională, cu efecte catastrofale pentru destinul umanității? Cine a beneficiat mai mult de pe urma acestei infame tranzacții? Consensul istoric este că Hitler.
Stupoare, incredulitate, perplexitate, șoc: acestea au fost reacțiile mondiale când s-a anunțat că Joachim von Ribbentrop, șeful diplomației naziste, a sosit la Moscova și a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefastă pentru toți prietenii libertății. Coșmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistenței antifasciste. Stânga internațională primea o lovitură colosală, mișcarea comunistă internațională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering și pe Goebbels, își recalibra politica pentru a acomoda noua alianță între briganzii totalitari. Condiționați mental de propaganda stalinistă, liderii Internaționalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de “farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice și teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel și cele din Germania hitleristă. In noiembrie 1940, numărul doi de la Kremlin, Molotov, făcea o vizită oficială la Berlin și se intâlnea cu Hitler.
Efectul imediat al acordului semnat, în prezența și cu binecuvantarea lui Stalin, de Viaceslav Molotov și de Ribbentrop, a fost declanșarea, după o săptămână, a celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu era vorba doar de “neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianță strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluției proletare se înfrățea cu emisarul liderului “revoluției rasiale”. Vojd la Führer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziștilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov (vechi bolșevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (și el vechi bolșevic, născut Skriabin).
S-a configurat, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder definește a fi, în cartea sa “Bloodlands” (“Tărâmul Morții”, Humanitas, 2012), linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate națiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele său roman “Viață și destin”, dincolo de incongruențele ideologice, cele două imperii totalitare împărtășeau aceeași ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau construcții utopice expansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm și să ofere un toast în cinstea Fuhrerului. Erau amândoi, Stalin și Hitler, uniți de pasiunea revoluționară menită să distrugă “lumea veche”. În timp ce naziștii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualității și a clerului, și ințiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populației evreiești, Stalin și Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofițeresc și a nenumărați civili polonezi. Vina lor? Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.
Sovieticii au înghițit o mare parte a Poloniei, statele baltice, Basarabia și Bucovina de Nord. Au impus instituțiile bolșevice, au nimicit orice formă de opoziție locală, au practicat eliticidul și etnicidul. “Spionita” era o maladie contagioasă, vigilența revoluționară era exaltată drept virtutea supremă. Nu erau cruțați nici măcar refugiații politici ajunși în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă. Silvio Pons reamintește cazul emblematic al Margaretei Buber-Neumann, arestată în 1937 împreună cu soțul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea a fost executat). După o perioadă în Gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, era transportată, ca efect al infamului Pact, la Ravensbrück.
Trebuie recitită cartea ei despre Milena Jesenská, ziaristă cehă și prietena lui Franz Kafka (v. “Scrisori către Milena”), deținută în acel lagăr nazist. Milena a fost printe cei care au denunțat deopotrivă nazismul și Marea Teroare din URSS, era perfect conștientă de natura despotic-polițienească a național-socialismului și a socialismului leninist. Când rețeaua clandestină cehă de la Ravensbrück i-a cerut Milenei să aleagă între apartenența la acel grup și prietenia cu “troțkista” Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supraviețuit și a vorbit. Cumnatul ei, Willi Münzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact și a fost ucis, cel mai probabil de agenții NKVD-ului, în exil, în Franța.
