Mare parte dintre politicile publice din România sunt făcute după ureche, fără consultări publice, fără estimări realiste sau cu studii de fezabilitate care nu reflectă realitatea. De multe ori, populismul și interesul de moment al partidelor este cel care câștigă în fața rațiunii sau a nevoilor cetățenilor. Un astfel de caz este și asigurarea exercitării dreptului la vot în condiții decente pentru cetățenii români din străinătate. Partidele au ezitat și au amânat adoptarea unei legi pentru românii cu domiciliul sau reședința în străinătate până când a fost nevoie de dosare penale și confruntări cu forțele de ordine din Franța și Italia pentru a pune pe agenda publică mai multe variante de soluții pentru asigurarea votului la distanță.
Două proiecte referitoare la votul prin corespondență (2014) și votul electronic (2008) au căzut în Parlament cu majoritate de voturi, fără a fi discutate pe larg. După noiembrie 2014 au apărut pe piață alte proiecte promovate de diverse formațiuni politice: PNL propune votul prin corespondență, PMP a propus atât votul prin poștă, cât și vot electronic, pe când Asociația M10 propune vot electronic. Când ne referim la vot electronic vorbim doar despre vot prin Internet, opțiunea mașinilor de vot nu a fost adusă în discuții de niciuna dintre părți.
Singura experiența a României cu votul electronic s-a produs în 2003, când militarii din mai multe teatre de operațiuni au putut vota la referendumul pentru modificarea Constituției. Experimentul nu a fost auditat, adică nu există rapoarte publice referitoare la rezultatele sale din punct de vedere tehnic și al siguranței sistemului și a procedurilor de votare. Pe de altă parte, relevanța sa poate fi discutată, având în vedere că s-a desfășurat într-un mediu controlat.
Dar înainte de a vorbi despre tipul de vot ce trebuie adoptat este imperativ să stabilim scopul și strategia unui astfel de proiect. Pentru România, votul la distanță este o soluție pentru asigurarea mai multor mijloace de a vota pentru alegătorii care nu se află în țară și poate fi folosit în combinație cu votul în avans în secțiile de votare, votarea în ziua alegerilor în secțiile de votare deschise în reprezentanțele diplomatice sau alte spații potrivite. Votul la distanță anticipat trebuie să fie doar un supliment care să permită cetățenilor să poată vota ușor, fără cheltuieli ridicate, dar votul în secție trebuie să rămână prioritar.
Discuția despre adoptarea unui astfel de sistem de vot este îngreunată de percepția publică referitoare la politică și alegeri. Conform unui sondaj IRES de la sfârșitul lui 2014 doar 22% dintre cei intervievați au încredere multă sau foarte multă în Parlament. Nici partidele politice nu stau mai bine. Românii consideră că una dintre primele 3 priorități este lupta împotriva corupției. O cercetare din 2011 a Fundației Soros arăta că 46% dintre cei chestionați consideră că alegerile nu sunt corecte, iar rezultatul nu este decis prin votul cetățenilor. De asemenea, doar 12% dintre respondenți ar fi de acord cu introducerea votului prin internet, iar 17% cu cel prin poștă, motivul principal fiind frica de fraudare a alegerilor. Așadar, premisele nu sunt deschise către un spațiu al încrederii; românii sunt mai degrabă critici cu politicienii și văd hoție peste tot.
Trecând peste sondaje, experiențele recente arată că autoritățile electorale încă trebuie să își consolideze poziția pentru a organiza alegeri profesioniste și în condiții de integritate. În 2014 a existat o situație în care urna cu voturi a fost pur și simplu furată din secția de votare, iar în alte secții, votul pe listele suplimentare – un indicator de vulnerabilitate serios – a fost semnificativ, chiar până la 400% raportat la numărul de alegători de pe listele permanente. Autoritatea Electorală trebuie deci să capate atribuții suplimentare și să fie principalul responsabil pentru organizarea alegerilor; diluarea răspunderii și pasarea de la o instituție la alta trebuie să dispară.
În aceste condiții, întrebarea se pune cum putem asigura secretul votului, cum putem combate presiunile angajatorilor din Spania sau Italia sau ale partidelor politice sau cum ne putem asigura că serverele pe care rulează sistemele de vot electronic nu sunt administrate fraudulos? În urma unei vizite de documentare de opt zile în Estonia, Letonia și Finlanda am aflat câteva răspunsuri parțiale la aceste întrebări. În cadrul acestei experiențe am observat votul din Estonia și deschiderea și numărarea voturilor electronice și am avut discuții cu experți electorali, academicieni și autorități electorale, atât pro cât și contra unui proiect de vot electronic.
Pe scurt, Estonia este văzută ca Sfântul Graal al votului electronic întrucât folosește această metodă pentru toate tipurile de alegeri de mai bine de zece ani. Succesul estonian se bazează pe gradul crescut de informatizare și alfabetizare tehnologică a populației, expertiză în domeniul sistemelor electorale și pe o infrastructură de baze de date și documente care oferă cetățeanului posibilitatea de a accesa un număr mare de servicii cu un card de identitate cu cip. Sistemul funcționează pentru că cetățenii au încredere în organizarea votului, sunt obișnuiți cu mijloacele electronice de comunicare și mai ales își asumă responsabilitatea. Mai multe despre cum se organizează practic votul și alte concluzii despre votul electronic puteți găsi în raportul lansat la începutul săptămânii de EFOR, disponibil aici.
Estonia a inclus ca mecanism împotriva potențialelor presiuni asupra alegătorului posibilitatea ca acesta să poată vota de mai multe ori electronic sau chiar pe hârtie în perioada de vot avansat (perioada de câteva zile dinaintea zilei alegerilor), ultimul vot exprimat fiind cel valabil. Oficialii electorali au recunoscut că presiunile și cumpărarea de voturi sunt reale și se pot întâmpla oricând. Cu toate acestea, asigurarea secretului votului ar trebuie să fie responsabilitatea fiecăruia dintre cei care votează, întrucât statul nu poate pune jandarm la fiecare votant în casă pentru a se asigura că nu alege cum vrea șeful, preotul sau liderul local al partidului. Deși poate părea o filozofie exotică este cu siguranță o mentalitate necesară pentru implementarea votului electronic, dar și a celui prin poștă.
La întrebarea Votul electronic poate fi implementat în România? reacțiile interlocutorilor au fost diferite. Cei din țările baltice, nordice sau din Vest au considerat că România trebuie să deschidă discuția despre votul electronic, pentru că aici este viitorul. Cei obișnuiți cu frauda electorală, din Europa Centrală și de Sud-Est au considerat că acest lucru este imposibil, pentru că riscul de furt de voturi este prea real. Votul pe hârtie pare mai sigur: o concluzie care poate fi ușor contrazisă din exemplele de mai sus și din dosarele penale legate de fraudarea alegerilor. Mai mult, o experiență de o zi ca observator acreditat în mai multe secții de votare din Giurgiu, teleorman, Ilfov sau Olt șubrezesc încrederea în siguranța votului pe hârtie.
Pentru a răspunde la întrebare trebuie să plecăm de la un principiu enunțat și de Curtea Constituțională din Germania, și anume că accesul alegătorului la vot trebuie asigurat în ciuda pericolelor pe care le pot ridica diversele sisteme de votare. Astfel, în ciuda riscurilor și criticilor de la nivel global, există șanse pentru votul electronic. Chiar dacă Olanda, Germania, Finlanda sau Norvergia au anulat sau au pus pe pauză implementarea votului electronic (cu mașini sau pe internet) sunt destule țări care discută sau chiar au început dezvoltarea proiectului (Lituania, Moldova), precum și state unde votul electronic este deja în lege (Franța sau Elveția).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
