Am fost stimulat să scriu acest text de două lucruri: (1) analiza activităţii academice din universităţile româneşti, iniţiată foarte bine de ministerul de specialitate – analiză în cursul căreia, în psihologie, am simţit efectul negativ de tip „imperiul contraatacă” – şi (2) de un articol scientometric al unor colegi, cu referire la psihologie (vezi aici: Dobrean & Matu), articol care mi-a produs un frison. Aşadar, acest text nici nu mai este un semnal de alarmă. Este o bătaie de clopot…!
I. Despre psihologia modernă
Psihologia este o ştiinţă socială, care are inteferenţe atât cu ştiinţele umaniste cât şi cu ştiinţele vieţii/naturii/exacte.
În psihologie, majoritatea rezultatelor cercetării se publică în (1) cărţi şi (2) articole. În unele specializării, mai ales de psihologie aplicată (ex. psihoterapie), cărţile sunt mai importante, fără a se anula rolul articolelor, iar în alte specializări, mai ales de psihologie teoretico-experimentală (ex. psihologie cognitivă), articolele sunt mai importante, fără a se anula rolul cărţilor. Aşadar, un psiholog, membru al corpului academic, va avea atât publicaţii în forma cărţilor, cât şi publicaţii în forma articolelor, cu ponderi diferite, în funcţie de specializarea sa. Într-adevăr, în universităţile moderne psihologia este o ştiinţă cu foarte multe specializări, organizate independent în departamente de profil (vezi AICI).
Rezultatele cercetărilor psihologice sunt de interes internaţional. Nu există teorii locale, specific naţionale, în psihologie; mintea umană, ca biologia umană, nu este definită national! Şi atunci când se abordează teme de interes local şi naţional această abordare se face cu un aparat conceptual şi metodologic internaţional. Aşadar, precum în ştiinţele vieţii/naturii/exacte, rezultatele psihologiei sunt internaţionalizabile. Precum ştiinţele umaniste, psihologia contribuie masiv la cultura naţională. Aşadar, publicarea şi în limba română, prin cărţi/articole, a unor rezultate diseminate internaţional este foarte importantă. Aceste publicaţii trebuie însă să reflecte cunoştinţe care au trecut testul comunităţii psihologice internaţionale, nu produse locale, adesea fără valoare epistemică/culturală.
II. Despre psihologia din România
În România, psihologia a fost introdusă de studenţii lui Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei experimentale la nivel international (Laboratorul din Leipzig): Florian Ştefănescu-Goangă (la Cluj-Napoca); Eduard Gruber (la Iaşi) şi Constantin Rădulescu-Motru (la Bucureşti). De la începuturi, psihologia românească a fost perfect ancorată internaţional, cu cărţi şi articole de referinţă, citite şi citate în toată lumea. Aceste cărţi/articole de referinţa la nivel internaţional au fost prezentate şi în limba română, psihologia contribuind astfel la o cultură românească ancorată în modernitatea internaţională.
Totul s-a degradat odată cu perioada comunistă. Iniţial psihologiei i s-a cerut să devină o ştiinţă ideologică care să contribuie la formarea omului nou, omul comunist. În consecinţă, ancorarea internaţională s-a pierdut, psihologia devenind o ştiinţă locală, cu standarde şi personalităţi validate de partid, nu de comunitatea internaţională. Apoi, psihologia a fost interzisă ca instituţie de sine stătătoare: în 1977 s-au desfiinţat catedrele de specialitate din universităţi, iar din 1982 institutul de specialitate din Academia Română.
Atât catedrele cât şi institutul s-au reînfiinţat după revoluţia anticomunistă din 1989. Dar mentalitatea localizaţionistă din perioada comunistă a persista în cea mai mare parte a ştiinţei psihologice româneşti (în toate centrele universitare). Într-adevăr, accentul s-a pus (ex. în criteriile CNATDCU de promovare academică) iniţial tot pe cărţi/articole publicate în ţară, adesea fără proces de recenzie riguroasă, menţinându-se astfel un aparat conceptual şi metodologic vetust, rupt de ştiinţa psihologică modernă.
Din 2006 în cercetare (la CNCSIS/CNCS – unde eram membru/vicepreşedinte) şi din 2011 în promovarea academică (la CNATDCU – unde eram vicepreşedinte al comisiei de specialitate) am reuşit să propun spre adoptare ministrilor autorităţii din domeniu de atunci intrarea în normalitate a psihologiei, prin ancorarea în criteriile şi indicatorii normali din orice ţară modernă. Eram ghidat în acest demers de gândul că este inacceptabil, luând în calcul tradiţia de prestigiu a psihologiei româneşti, ca ponderea psihologiei româneşti în total publicaţiilor româneşti Web of Science să fie de aproximativ două ori mai mică decât contribuţia psihologiei internaţionale la toate publicaţiile Web of Science. Nu mă aşteptam la un efect imediat; dar în timp, mergând pe aceste criterii, reintegram astfel treptat psihologia românească în cea internaţională modernă. Această normalizare nu a durat mult, criteriile moderne fiind modificate la scurt timp (ex. la CNATDCU în 2012), anulându-se – în formula „imperiul contraatacă” – astfel orice şansă de normalizare a psihologiei după perioada comunistă.
Într-adevăr, criteriile academice existente în prezent (ex. CNATDCU) au inclus, de formă, şi unele criterii moderne (dar adesea distorsionate), copleşite însă de criterii locale şi criterii de funcţii academice/administrative. Spre exemplu, am ajuns să punctăm comparabil sau chiar mai bine decât un capitol de coautor la Cambridge University Press participări la tot felul de comisii şi comitete, membru (nu director!) în granturi naţionale, autor de materiale curriculare, etc.; punctăm la nivel de conferenţiar/profesor tot felul de indicatori pe care nimeni nu îi cuantifică la nivel internaţional ca mijloace de promovare academică (ex. recenzii ale unor lucrări la conferinţe, etc.). În fine, autorul de concepţie nu este punctat/valorizat deloc, ajungând astfel să avem oameni cu zeci de publicaţii şi poate sute de citări, dar fără lucrări internaţionale de concepţie, etc. Scurt spus, în psihologie cineva poate avea astăzi un punctaj foarte ridicat la criteriile CNATDCU, dar nici 25% din acesta să nu fie format din contribuţii ştiinţifice de concepţie riguroase, majoritatea punctajului derivând din publicaţii locale şi/sau din funcţiile/poziţiile deţinute în mediul academic. Sigur, aceste funcţii pe care le tot critic sunt importante ca să întregească opera ştiinţifică a unei personalităţi, dar nu să o înlocuiască!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
