Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Tablou de epoca, un mic omagiu lumii vechi

de Luminita Marcu     Contributors.ro
Marţi, 17 martie 2015, 8:45 Actualitate | Opinii


Luminita Marcu
Foto: Arhiva personala
Se împlinesc 15 ani de la moartea bunicului meu și nu știu altă formă de comemorare decît să vorbesc despre el. N-a fost un personaj public, nimic altceva decît amintirea unui destin poate semnificativ pentru o epocă justifică rîndurile de mai jos.

Bunicul meu a fost un preot de provincie care a avut nenorocul să termine Facultatea de Teologie din București exact la începutul regimului comunist, cînd, cum povestea el cu bonomie și fără urmă de ranchiună, nu mai contau notele, nici Magna cum laude, ci numărul de hectare de pămînt pe care le deținuseră părinții. Nu știu prin ce alchimie fericită a reușit el să transforme amărăciunea unei cariere frînte de vremuri într-un fel de fericire constantă, fără fisuri aparente. Își dorise de mic să fie preot, dar cred că ar fi putut să fie, în ordine lumească, academică, mult mai mult decît atît, dovadă biblioteca pe care a lăsat-o în urmă, dovadă felul în care, împreună cu bunica, dată afară din învățămînt timp de zece ani între 1952 și 1962, își umpleau zilele studiind împreună latină și germană, fără nici un scop concret. Poate vi se pare că idealizez și înfrumusețez biata lor viață de provincie, acum, cînd nici unul dintre ei nu mai e printre noi, dar vă asigur că nu e așa. A existat o ”rezistență prin cultură”, mică, nevăzută, anonimă, cu ajutorul căreia mulți oameni vechi au reușit să supraviețuiască urîtului din lumea nouă, comunistă. Nici unul dintre ei n-a ajuns savant sau academician, nici nu cred că ar fi vrut asta, iar latina și germana lor erau de suprafață, de petrecere a timpului, așa cum erau veșnica verificare de cuvinte rare în dicționarul lui Șăineanu sau reflexul de a căuta într-un Larousse jerpelit tot felul de ciudățenii, pe care și le citeau unul altuia cu aerul că descoperiseră cel mai important lucru din univers.

Bunica fusese dată afară din învățămînt cu motivația, pe care am găsit-o consemnată în vraful de hîrtii îngălbenite rămas în casă, că ”la o lecție de geografie nu a vorbit despre Marea Uniune Sovietică”. La cererile repetate pe care le tot făcea de ”reîncadrare în cîmpul muncii”, i se răspundea, negreșit, cu o altă motivație: ”tovarășa Ana Voiculescu, soție de preot, a aparținut clasei exploatatoare”.

În casa lor mai trăiau o mătușă văduvă, temporar diverși alți unchi și mătuși, străbunica, fată de cîrciumar și, de asemenea, soție de preot. Acesta din urmă, pe care eu nu l-am cunoscut, murise complet senil, la mijlocul anilor 60.  Din cețurile care-i acoperiseră ireversibil mintea, răsărea constant o nedumerire de care rîdeau nepoții: de ce mi-au luat șareta? Comuniștii îi luaseră mult mai mult decît șareta, caii, animalele, pămîntul, o casă (transformată în Miliția satului și apoi demolată), dar el își amintea doar de șaretă. Era, mi s-a povestit, o trăsură mică, pe două roți, comandată la Viena, un capriciu, probabil, specific păturii lui sociale, mica intelectualitate rurală de dinainte de 1944. Activiștii, recrutați în special dintre țăranii săraci, avuseseră un cui împotriva șaretei. N-o folosiseră, i-o confiscaseră și-i dăduseră foc.

Cel mai pitoresc personaj din acest anturaj era însă un unchi prin alianță căruia i se spunea Nea Noe. Acum îmi explic, după legile fonetice, de ce aliterația acestui nume mă fascina, în primul rînd la nivel sonor.  Dar, pe atunci, îl asociam doar cu povestea biblică, așa încît pentru mine bătrînul care s-a salvat de la potop purta o nelipsită bască neagră, era un nene mărunțel, dar îndesat, fără să fie gras și care, în fiecare duminică la ora 4 venea, pe bicicletă, să bea cafeaua cu bunicii mei. Mai tîrziu, cînd am văzut poze cu Arghezi, am constatat că semănau izbitor. Avea o cană a lui, cana lu Nea Noe, ciobită într-un colț, de porțelan ieftin, cu un desen naiv pe care mi-l amintesc în detaliu, o căpriță portocalie ridicată pe picioarele de dinapoi. Cana era mare, dublă față de ceșcuțele delicate din care beau cafeaua bunicii. Nea Noe o bea neagră, cu caimac și pînă la zaț. Nea Noe făcuse șase ani încheiați de Canal pentru că, învățător fiind, intonase cu copiii cîntece naționaliste (anchetatorii ziseseră ”legionare”). Nea Noe nu fusese legionar, nici în scripte, nici în spirit, nu avea nimic din solemnitatea necesară, nu era nici pe departe bisericos, aș zice dimpotrivă. Dar era un capitalist înnăscut, asta da, ba chiar un capitalist în varianta cărpănoasă. Înainte de venirea comuniștilor, era unul dintre puținii posesori de tractor din regiune. Se trezea la 3 dimineața și pleca cu tractorul pe cîmp înainte de a se duce apoi la școală, îmbrăcat impecabil. Avea pămînt, mult pămînt, pe care îl lucra în mare măsură singur, fusese primul din regiune care își montase în casă un fel de încălzire centrală. Am găsit amănunte în cartea ”Vărul Alexandru”, căci nea Noe e același cu unchiul Ionel de acolo de acolo. Portretul nu e prea măgulitor, dar confirmă, de pildă, povestea cu tractorul: ”Unchiul Ionel avea o fire de agricultor avid. Avea o putere de muncă fabuloasă. Dormea foarte puțin. Ara și făcea alte munci ale cîmpului el însuși, noaptea, cu tractorul, numai ca să dea cît mai puțin pămînt în dijmă. Era pus pe îmbogățire. Cred că dorea să refacă ceea ce fusese împărțit fraților lui. Nu-i scăpa nici un roi de albine. Din suta de stupi, pe care o avusese bunicul, făcuse repede o sută douăzeci. Nu dăruia nimic, toate produsele se vindeau. O adevărată unghie-n gît. Era obsedat să nu fie furat. Pe sacii lui era imprimat, cu litere mari: FURAT DE LA IONEL MARINEANU. Astfel sacii nu puteau fi furați.” (Vărul Alexandru și alte povești adevărate, Adrian Oprescu, Editura Humanitas, 2008, p. 36.) Un personaj numai bun de înfierat înntr-un volum ca ”1907. Peizaje” s-ar putea spune. Însă tocmai acea putere de muncă fenomenală îl făcuse ca, la Canal fiind, să poată căra două roabe, puse una peste alta și să facă astfel și norma unui alt deținut, un evreu cu o constituție firavă. Asta povestea bunica care știa amănuntul de la soția lui, sora bunicului, el nu vorbea niciodată cu ei și nici cu alții despre anii petrecuți acolo. Nea Noe nu a mai fost niciodată angajat undeva în timpul comunismului, după ce a ieșit din închisoare, dar a reușit, cu o tenacitate incredibilă, dacă nu să-și refacă averea, măcar să-și construiască o casă la marginea orașului, cu o curte imensă, cu stupi, pe care o păstra într-o ordine maniacală, cu tot felul de improvizații ingenioase care mă fascinau  cînd mergeam în vizită.

Bunicii mei erau tot ce putea fi mai opus, bunicul, atunci cînd voia să repare ceva în casă sau în curte, își punea un halat călcat perfect de bunica și apoi se așeza să fumeze liniștit o țigară. Apoi se luau cu vorba și cutia de scule rămînea veșnic nedesfăcută. Dar bunicilor mei le plăcea să stea de vorbă, le plăcea să bea cafeaua cu caimac și să ofere dulceață de trandafiri în farfuriuțe de sticlă colorată, cînd mă gîndesc acum la ei mi se pare că nu făceau nimic altceva. Cred că, într-un fel, din cauza firii lor, ar fi fost la fel de săraci și dacă n-ar fi fost comunismul, așa cum, în ciuda comunismului, Nea Noe a redevenit un om bogat, cel puțin în termenii de atunci. În 1987, nea Noe,  aproape nonagenar, le-a propus bunicilor meu, cu douăzeci de ani mai tineri decît el, să le lase întreaga avere în schimbul unui fel de azil. Voia să vină să-și petreacă ultimii ani alături de ei, în casa lor, așa dezordonată cum era ea. Bunicul l-ar fi primit, bunica s-a opus tranșant. I-a spus că sînt ei înșiși prea bătrîni ca să poată îngriji un alt bătrîn.

Bunicul a regretat, nu pentru averea pierdută, ci pentru că i-ar fi plăcut ca după-amiezele de duminică să fie fost mai lungi, avea o plăcere extraordinară să stea de vorbă cu acest cumnat, cum nu se poate mai diferit de el, dar care venea din aceeași lume veche. După-amiezele acelea de duminică, în care beau cafea și pălăvrăgeau, niciodată chestiuni politice, niciodată despre Europa liberă sau Vocea Americii pe care știu că le ascultau, niciodată amintiri de la Canal sau din hărțuirea cu Securitatea de care avusese parte bunicul, erau un fel de reconstrui lumea tinereții lor. În timp ce Nea Noe își făcuse din improvizații o fermă la marginea orașului și nu se sfia să vîndă în piață, alături de țărani olteni, produsele obținute cu mîna lui, adunînd o mică avere în plin comunism, bunicul își refăcuse cu discreție lumea de dinainte, dar nu la nivel material, ci ca stil de viață. Curtea și casa erau pline de, cum s-ar spune, servitori, în plin egalitarism comunist. Bunicul era atît de bun, stătea de vorbă cu toți dezmoșteniții, îi ”dezlega” la orice oră pe țiganii care se jurau și apoi nu puteau să mănînce pînă nu-i dezlega un preot, nu primea bani, dar nici nu dădea, ci oferea sfaturi, vorbe bune, îi lua în serios pe toți, așa încît roiau în casă și în curte tot felul de personaje care măturau curtea, tăiau lemne, făceau cozonaci de Paște, tot felul de fini care veneau la nașu-părinte să întrebe dacă nu vrea să-i ”deretice” prin curte, în timp ce bunicul stătea și fuma, liniștit, iar bunica citea sau făcea rebusuri. Redeveniseră, fără plată și fără contracte, ”exploatatori”, iar ”exploatații” veneau de bună-voie și pe gratis. Mi-o amintesc și acum pe Lila, handicapată fizic și retardată mintal, o biată creatură după care se țineau toți copiii și o batjocoreau, a cărei viață se sprijinea pe un ritual păstrat cu sfințenie, zi de zi: cele trei sticle de lapte, două dulce și unul bătut, îi repeta bunica în fiecare dimineață, pe care le lua la șapte fix, se ducea la magazin, le umplea, plătea banii pe care-i dădea bunica, le aducea înapoi matematic și oprea pentru ea una din sticle. Cîteodată, pentru plăcerea ei, oferea un bonus: venea și smulgea mătura de nuiele de la locul ei, poarta era mereu deschisă, și mătura curtea, într-un vacarm de nedescris pentru că nici unul dintre succesivii cîini ai familiei n-a putut-o suporta, bunica se supăra pentru că o făcea prost, nu-și putea coordona mișcările și ridica un praf irespirabil, dar dacă i-ar fi făcut cea mai mică observație, bunicul s-ar fi supărat. Las-o, zicea el, las-o, săraca…



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1204 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by