Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Din invatamant nu se moare

de Mihai Maci     Contributors.ro
Luni, 16 martie 2015, 9:28 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

La început a fost telefonul unui prieten: nu vin să-mi dau abilitarea la Universitatea lor? Nu; nu corespund criteriilor. Apoi au venit două oferte similare pe mail. Una mi-a atras atenţia: se pomenea în cuprinsul ei de o taxă în jurul a 7 000 RON. Atunci m-am dumirit: dacă e de plătit o taxă, totul se ofertează în universităţile noastre. Peste puţin timp am început să aflu că X, apoi Y, apoi Z “îşi scot la concurs” postul de Profesor universitar; că A, B şi C – deşi doar conferenţiari (sau chiar lectori) – îşi dau abilitarea şi, împreună cu X, Y şi Z se apucă de făcut şcoli doctorale. La fel ca în secvenţa clasică din filmul după “Casa spiritelor” a Isabelei Allende, au început dintr-o data să se înmulţească tocile de Profesor universitar şi cele de conducător de doctorat. Am citit la un moment dat pe calculator (dacă informaţia e greşită, greşesc şi eu cu ea) că în ţară ar exista, la nivelul începutului lui 2015, 3 232 de conducători de doctorate. Am citit de asemenea, în presa locală, că într-o şedinţă de senat a Universităţii la care lucrez s-a propus creşterea indemnizaţiei Rectorului. Nu vreau să emit nici o judecată, asupra nimănui. Poate că primenirea celui mai înalt grad universitar era de dorit, poate că sunt mulţi tineri cu rezultate excepţionale care merită să acceadă pe această treaptă. Poate – de asemenea – că nu e zadarnică nici diversificarea şcolilor doctorale şi, cine ştie?, poate şi salariul Rectorului nostru va fi rămas în urmă. Nu acestea sunt problemele mele şi nu eu sunt cel abilitat a se pronunţa asupra lor.

Dar există un lucru pe care nu pot să nu-l observ: după faimoasa lege Năstase – Atanasiu (din 2004) salarizarea unui Profesor universitar e dublă (dacă nu mai mult) faţă de acea a unui conferenţiar. Nu e greu de înţeles de ce, dincolo de aspiraţia la “dezvoltare personală”, acest grad universitar reprezintă obiectivul vieţii pentru majoritatea cadrelor didactice din învăţământul superior (să nu uităm şi cum se face calculul pensiei). Pe de altă parte bugetarea unui doctorand este peste dublul celei a unui student obişnuit şi mult peste cea a unui masterand iar Profesorii pot rămâne – şi primi indemnizaţie – în şcolile doctorale practic pe toată durata vieţii. Tinerii care ajung conducători de doctorate nu-i înlocuiesc pe cei vârstnici, ci li se adaugă, într-o logică cumulativă şi stipendiată de stat. Acum, problema e că toate aceste lucruri reprezintă un efort bugetar al universităţilor care nu ştiu să fi fost prevăzut sau discutat cândva. Evident, consacrarea ca Profesor universitar sau abilitarea de a conduce doctorate se atestă de o comisie naţională (CNATDCU) sub patronajul Ministerului Educaţiei. Astfel că, într-un fel sau altul, ideea e aceea că devreme ce Ministerul validează această multiplicare a titlurilor de Profesor şi a celor de conducător de doctorat, atunci înseamnă că ştie ce face şi că are asigurată plata componentei lor materiale. Numai că, încă o dată, despre aceasta nu am auzit să fi discutat nimeni de când a început această avalanşă a avansărilor. Nu am auzit deloc ca Ministerul Educaţiei să fi propus (şi cu atât mai puţin să fi obţinut) în Guvern o creştere a fondurilor alocate învăţământului superior pentru anul ce vine. Nu am auzit nici ca cineva, din mediul universitar (conducerile universităţilor sau sindicate) să fi ridicat problema corelării multiplicării posturilor de Profesor cu veniturile prognozate pentru universităţi. (Asta vrea să spună, între altele, că cele două instanţe – conducerile universităţilor /sau membrii lor care participă în Consiliul Naţional al Rectorilor/ şi sindicatele din învăţământul superior sunt elemente pur decorative, care funcţionează ca şi curele de transmisie de sus în jos şi care nu au nici un rol şi nici o atribuţie în aducerea la cunoştinţa Ministerului a problemelor cu care se confruntă angajaţii /sau cotizanţii/ lor. Asta pentru cei care ne vor explica rolul decisiv al “iniţiativelor locale”.) Ceea ce înseamnă că ne vom pomeni, în toamnă, cam în aceeaşi situaţie de acum – dacă nu într-una mai săracă în studenţi (căci tendinţa descreşterii numărului acestora pare a continua) – dar cu cheltuieli mai mari cu “salarizarea personalului didactic”. Cum vom împăca nevoia unor salarii mai mari, cu nişte alocări bugetare mai mici? Nimeni – în primul rând Ministerul, apoi “mediul reflexiv” din universităţi – nu şi-a pus această problemă? O vom descoperi, stupefiaţi şi panicaţi, în a doua jumătate a lui septembrie? Şi ce vom face atunci, dacă Guvernul (probabil după o inevitabilă “rectificare negativă” a bugetului învăţământului) va spune simplu: astea sunt fondurile, astea trebuie împărţite.

Între timp, un alt spectru bântuie universităţile: fişe din ce în ce mai sofisticate pe care trebuie să ne marcăm indexările în baze de date, cotările, indicii Hirsch, etc., etc. Fiecare din cele pe care le facem – depunând un efort ce nu e însoţit de nici o înţelegere – nu e decât o pregătire pentru următoarea, mai stufoasă şi mai ininteligibilă. Ni se explică faptul că se doreşte o bază de date naţională cu privire la “relevanţa ştiinţifică” a fiecăruia dintre noi, a departamentelor, a domeniilor de studiu şi, finalmente, a universităţilor. Din păcate, fiecare înţelege exact ceea ce e de înţeles: că orice ierarhie e o piramidă şi că piramida aceasta funcţionează precum cele ale muribunzilor din camerele de gazare: doar cel de sus va mai prinde o (ultimă) gură de aer când vor începe “tăirile”. Drept care, fiecare se scapă cum poate, cu o frenezie a disperării pe care oamenii nu o mai ascund: se “autoindexează”, se “cotează” programe ale conferinţelor (acum toate sunt internaţionale) facultăţilor, se numără de mai multe ori citările încrucişate (eu te-am citat pe tine, tu m-ai citat pe mine), se adună toate “Analele” (e vreuna care să nu fie BDI?), ba şi ziare locale, într-un cuvânt, totul se exprimă în puncte şi tot ce-a mai rămas din universităţi e crisparea aceasta de-a transforma nimicul patetic al unei vieţi insignifiante în puncte. Punctele miraculoase ţinute a ne apăra de ceea ce, în fond, cu toţii înţelegem că e inevitabil: disponibilizările. Teoretic, oamenii din universităţi ar trebui să fie nişte specialişti – adică nişte oameni care se pricep foarte bine la ceva. Sună frumos, dar în contextul “restrângerilor” şi al “reducerilor” (a căror raţiune nu e niciodată clară), dacă specialitatea ta “intră în conservare”, ceea ce ştii (dacă ştii) se poate dovedi o capcană: ai ajuns la o anumită vârstă şi nu ştii să faci decât un lucru, de care nimeni nu mai are nevoie. Aceasta e arrière-plan-ul majorităţii universitarilor: perspectiva cvasi-palpabilă a eşecului şi a mizeriei. Asta este materia primă din care se construiesc toate aceste raportări şi, din păcate, întregul proces de învăţământ. Oamenii învaţă impostura, resemnarea sub semnul universalului “toţi fac la fel”, nimeni nu mai are nici o tresărire de conştiinţă, nimeni nu se întreabă de ce? şi la ce bun?, fiecare se gândeşte doar punctele celuilalt şi la faptul că aceastea îi vor mai da un an de amânare. Un an, pentru un om care pierde totul, e o eternitate. Iar dacă nu înţelege să facă “ceea ce trebuie” atunci i se aminti de acel spectru al Asiei mongole care n-a fost niciodată exorcizat din pusta română: pedeapsa colectivă – bine, nu faci tu, dar suferă toţi ceilalţi. E o modalitate foarte eficientă (şi răsverificată pe meleagurile noastre) de a-i întoarce pe toţi împotriva celui care face – sau gândeşte – altfel. Şi de-a obţine unanimitatea pasivităţii şi a resemnării. Nu faptul că această metodă au abuzat, la vremea lor, de Dej şi Ceauşescu contează, ci acela că poate fi folosită oricând şi cu acelaşi succes.

Aşadar două tehnici simple, ce nu presupun psihologii sofisticate, dar care – tocmai de aceea – merg întotdeauna la sigur: pe de-o parte gâdilarea lăcomiei unor oameni care ştiu ce e sărăcia (nu vrei să fii Profesor? Să treci în altă categorie de salarizare?), pe de alta potenţarea fricii în rândul unei populaţii timorate, ce poate pierde totul, de azi pe mâine (ştii ce vine, nu? Tăierile. Vrei să înceapă cu tine?). Nu e nevoie de mai mult. Dimpotrivă, tăcerea adâncă ce însoţeşte pregătirea tuturor “reformelor educaţiei” e cel mai bun mediu în care aceste două tehnici îşi pot dezvolta efectele. În absenţa oricăror discuţii (menite cel puţin a raţionaliza situaţiile), a oricăror dezbateri (care ar putea detensiona situaţiile) şi a oricărei informaţii oneste, pe fondul zvonurilor (tot mai alarmiste), mintea fiecăruia e lăsată să-şi imagineze ea însăşi cum arată dublarea salariului sau datul afară. Fiecare e livrat spaimelor lui, experienţei absenţei oricărei solidarităţi (căci fiecare e pentru el şi sindicatul nu e nicăieri) şi conştiinţei neputinţei (ce poţi face împotriva “sistemului”?). Singurul lucru pe care omul îl poate face, care îi mai dă o iluzie de activitate îl lumea lui fără rost, e “să adune punce”. Am spus toate aceste lucruri nu pentru a-i blama pe cei care fac asta – căci îi înţeleg atât de bine – ci pentru a face evident un lucru asupra căruia se întrebă mulţi: de ce nu vine din mediul universitar nici o reflecţie articulată asupra problemelor lumii noastre? Iată de ce. Pentru că universitatea a fost estropiată de funcţia ei reflexivă. Poate că odată, pe vremuri, atunci când lumea mai avea o consistenţă raţională şi şcoala era privită cu respect, această dimensiune problematizată şi critică, care constituia privilegiul mediului universitar, avea şi ea o importanţă şi putea determina ceva. Apoi, raţionalitatea lumii s-a prăbuşit, am intrat în epoca lui care-pe-care, a “băieţilor deştepţi” şi a “algoritmului politic”; lucrurile au început să se rezolve simplu, pe la partide de vânătoare şi în dialoguri de genul celor pe care le vedem în faimoasele “stenograme”. Atunci când “lichidau”, “băieţii” ştiau bine că oricât aruncă, tot vor rămâne cu suficient. Şi într-o societate detritivoră precum a noastră, nimic din ceea ce e aruncat nu se pierde, totul se reciclează second hand, third-hand şi aşa mai departe. Pentru a brada o economie nu era nevoie de nici un fel de expertiză universitară. În acel timp universitarii fie s-au dat pe brazdă (şi au intrat în jocurile făcute de alţii), fie s-au jucat cu jucărelele lor (un joc gol, zadarnic şi care – cu excepţia propriei lui fascinaţii – nu a produs nimic), fie, mai rar, au încercat dacă nu să gândească, atunci măcăr să spună altceva. Ei bine, s-a găsit metoda simplă şi eficientă, prin care să li se ia şi această minimă manifestare de independenţă. A venit timpul să vadă şi să înţeleagă adevărul crud, aşa cum e el: a preda în universitate nu înseamnă nimic altceva decât a fi un procesator. Stai pe locul tău, unde nu faci nimic ( ce ai putea face cu un salariu de nimic, lipsit de posibilitatea unei informări academice, a contactelor, a unui mediu al dialogului) şi prin faţa ta se perindă generaţii după generaţii de studenţi (tot mai slabi, tot mai nemotivaţi, tot mai convinşi de zădărnicia şcolii). Ce poţi să faci? Repeţi o lecţie învăţătă demult, nemaiactualizată – decât aşa, de formă, simplificată până la caricatură… Sau repeţi nişte lucruri de care abia ai auzit, pe care le-ai cules de pe internet sau de prin cursurile altora, pentru o materie pe care nu-ţi imaginai vreodată că o vei preda. Şi o repeţi cui? Celor doi – trei studenţi care (nimeni nu ştie de ce) încă mai frecventează cursurile. Ştii bine că lucrurile pe care le spui nu ajung la ei, că nu au cu ce să le compare, că nu vor putea să le dezvolte niciodată – şcoala pe care-au făcut-o şi sărăcia bibliotecii universitare îi condamnă. Nimeni nu-i va întreba niciodată cu ce au rămas din cursurile tale şi după câţiva ani – în care vor lucra orice ca să facă nişte bani – vor uita şi că le-au făcut. Ştii că ceea ce faci nu contează în nici un fel nici pentru Universitatea ta, nici pentru Minister, că tot ce ţi se cere sunt “articole” (care trebuie să modifice “paradigma domeniului”) pe care le însăilezi (cu sau fără copy-paste, nici asta nu mai contează) din diverse “surse” şi apoi un coleg le va traduce în engleză pentru “Analele” departamentului pe care, la fel ca şi tine, nu le citeşte şi nu le va citi nimeni niciodată. Asta e cercetarea. În rest, poate tânjeşti şi tu după o carte, dar aceasta nu e pe măsura venitului tău; de dus la conferinţe – măcar aici, în ţară – nici vorbă, toate sunt “cu taxă” şi cu cazarea şi masa asigurate de participant. Peste toate, nu va exista nici o ocazie în care să nu ţi se amintească că eşti în plus, că lumea asta mare se va descurca foarte bine şi fără tine, că dacă vrei să-ţi vezi de ale tale e bine să faci ce fac toţi ceilalţi. Ce e un cadru universitar comun din ziua de azi? Ceva sub condiţia unui profesor de gimnaziu. Acela măcar ştie că are de predat o materie. Universitarul are nu doar de predat (aproape tot atâtea ore cât colegul lui din gimnaziu) mereu alte materii, inventate din toamnă în toamnă, ci şi de făcut cercetare – evident, pentru acelaşi salar – aici lucrurile sunt clare. E de la sine înţeles că cercetarea asta fie o face din banii lui, fie “atrage fonduri” (pe care le girează, eventual împrumutându-se din bănci), pentru că Ministerul lui, cu excepţia unor formulare din ce în ce mai absurde, nu-i poate da nimic. Elevii de gimnaziu mai au ultimele rudimente ale respectului faţă de dascăli, studenţii le-au pierdut demult. Poate că un cinic va face o dată acest experiment: să aducă studenţi într-o sală în care un funcţionar mărunt al Ministerului latră la “colegii” lui universitari şi aceştia stau cu capul în pământ şi-şi iau notiţe despre formularele cu care-şi vor nenoroci zilele. Atunci ar vedea şi studenţii câtă “demnitate” şi ce “expertiză” îi animă pe profesorii lor. Dar, cel mai probabil, nu-i interesează; instinctiv ei înţeleg (cel mult după primul semestru) că universitatea nu le poate da nimic din acea dinamică pe care vârsta lor o asociază cu viaţă. Universitatea a ajuns un pustiu prin care circulă doar bani şi spectrele unor oameni care nu mai au unde să se ducă. Asta e universitatea văzută, căci mai e una – nevăzută – dar care e singura raţiune a celei vizibile: administraţia.

Să mai zăbovim o clipă în arcanele universităţilor: raţiunea tuturor acestor punctaje, ni se explică, este aceea a unei “evaluări obiective” a situaţiei studiilor superioare din România. Dar oare faptul că o treime din cei înscrişi abadonează universităţile şi cel că nici un sfert din absolvenţi nu-şi găsesc de lucru în domeniu (orice domeniu) nu e un criteriu de “evaluare”? Faptul că publicul mediu – cel care încă mai citeşte – e total incapabil de a menţiona un autor român de referinţă, în afara domeniului profesional, nu e – şi el – un criteriu de “evaluare”? Ne-am obişnuit (de când? De pe vremea tonelor de oţel “pe cap de locuitor”?) ca obiectivitatea să se exprime în mod necesar în cifre. Dar oare n-ar fi fost mai corect ca Ministerul nostru să facă un lucru simplu, banal în orice ţară civilizată: să le dea profesorilor posibilitatea mobilităţii interuniversitare aici, în ţară. Aţi auzit de un vreun coleg al d-voastră care să plece, cu o anumită periodicitate, un semestru la o altă universitate din ţară? V-a venit, la universitatea d-voastră, un asemenea coleg (să fie clar nu mă refer la normele “aranjate” pentru tot felul de somităţi, ce predau “modular”). Aţi auzit de cursuri ţinute împreună – pe durata unui semestru – de doi sau trei profesori? Nu e o invenţie locală, în Occident se practică de decenii. Aţi văzut, pe vremea când eraţi student, alţi colegi ai profesorului d-voastră participând la cursurile/ seminariile lui şi intrând în dialog cu el şi cu d-voastră? Nimănui nu i se pare suspect câţi oameni scriu împreună, dar nu găsesc de cuviinţă să şi vorbească despre problemele lor comune în mediul universitar românesc? Îmi pare rău, dar aşa se naşte obiectivitatea: într-un contact susţinut cu un om, cu gândirea lui, cu problemele lui, cu cărţile lui, cu sursele lui. La capătul unui asemenea parcurs, fiecare va putea spune dacă experienţa i-a fost de folos sau nu şi dacă ea e recomandabilă şi altora. Şi, reciproc, doar cineva care a făcut o asemenea experienţă îşi va putea angaja cuvântul pentru cel pe care l-a însoţit. Repet, nu e ceva senzaţional, sunt lucruri care – în alte părţi – fac parte demult din rutina academică. Îşi imaginează cineva că un mare profesor măcăr răsfoieşte “Analele” sau “volumele conferinţelor” ce i se dau oarecum din reflex? Îşi închipuie cineva că un astfel de profesor va avea o idee clară despre ce are de spus un om din cele câteva minute ale prezentării la un colocviu? Şi crede cineva că toată această legătură – singura care defineşte orizontul profesional comun – poate fi înlocuită cu tabele şi cu indici Hirsch? Nu se ascunde în spatele lor un dezinteres, nici măcar camuflat, faţă de soarta tuturor celorlalţi, o focalizare exclusivă pe propriile beneficii şi iluzia faptului că transpusă în logică antiseptică a cifrelor şi a astatisticilor tristeţea realităţii e îngropată sub placa cenuşie a neutrului? Dacă starea reală a acestor universităţi nu e cunoscută, atunci ce rost mai au toate “comisiile naţionale” (care, cu deplasări, diurne, training-uri, etc. costă un procent din bugetul – oricum sărac – al educaţiei pe care nu ni l-a spus nimeni niciodată)? Iar dacă starea de fapt e cunoscută ce rost mai au toate formularele şi de ce nu se vorbeşte de problemele reale ale învăţământului superior?

Dar, în fond ce s-ar putea vorbi? Ministerul nu e dispus să facă nimic, universităţile, ele însele, nu pot face nimic şi atunci, fără nici o investiţie ci, dimpotrivă cu “reduceri salariale” şi “sporiri ale atribuţiilor”, ce se poate face? Din păcate, starea concretă a studiilor superioare arată că universităţile au fost abandonate lor înşile. Ministerului îi ajunge jocul cu “reglementările” – prin intermediul lor (şi al salarizării) poate ţine în frâu masa cadrelor universitare. Pentru a-i “cointeresa” pe localnici, în permanenţă câţiva dintre ei vor fi cooptaţi (pe funcţii subalterne) în pretoriul “comisiilor naţionale” – acolo li se va da dulcea iluzie că aparţin familiei celor care decid. În rest, lucrurile au mai curând aerul unei “intrări în conservare”. Pentru ce? Aceasta e întrebarea.

Lucrurile stau astăzi de aşa manieră încât desfiinţarea universităţilor de mâna a doua, a treia, a n-a, nu mai deranjează pe nimeni. S-au discreditat îndeajuns, au căpuşat bugetul statului, aportul lor la cunoaştere e cvasi-nul şi tot ce-a mai rămas din ele sunt nişte terenuri şi nişte clădiri gata să fie predate celui ce va veni cu oferta cea mai avantajoasă. Probabil că într-un timp oarecare vor apare “investitori străini”, genul de “consorţii” universitare (cam ca şi “publishing-urile” ce se ofertează pe internet) care, cu o minimă investiţie în “promovare” şi în doi – trei public-speaker-i englezi (plus ceva profesori reciclaţi de pe la noi) vor promite “diplome occidentale” la costuri româneşti. Statul (cel central şi filialele lui locale) le va închiria cu generozitate spaţiile fostelor universităţi şi se va vedea scăpat şi de grija profesorilor (plătiţi de “consorţii”, la oră şi la student – în cel mai pur taylorism). Ministerul va “veghea” doar la regulamente, programe şi alte asemenea. Apoi “investitorii” se vor succeda, fostele spaţii universitare vor gazdui şi training-uri cu ora şi alte “evenimente”, iar la sfârşit, asemeni “mamuţilor industriali”, vor fi dezasamblate şi pe locul lor se va construi altceva, mai util societăţii. Cred că problema nu mai e dacă lucrurile acestea se vor întâmpla, ci cât de repede se vor întâmpla. Deocamdată ne aflăm în etapa în care – subtil, dar tenace – toată lumea (atât din interiorul, cât şi dinafara universităţilor) e persuadată de faptul că menţinerea acestora presupune costuri care nu se justifică. Şi tocmai pentru că aceste costuri nu se justifică, “tăierile” vor fi necesare. Iar ele nu vor face decât să anticipe sfârşitul.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















13666 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by