Era Ajunul Crăciunului, în urmă cu jumătate de secol, o zi pe care tatăl meu încă şi-o aminteşte bine. Îmbrăcat într-un costum de zi cu redingotă, împrumutat la repezeală, a fost martor când William Crawford i-a prezentat scrisorile de acreditare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cadrul unei ceremonii oficiale organizate la Palatul Victoria, pe 24 decembrie 1964. Crawford devenea astfel primul ambasador al SUA în România, eveniment ce aducea o evoluţie importantă a relaţiilor, în plin Război Rece.
Privind fotografiile de la ceremonie, văd feţe cunoscute printre diplomaţii americani: prieteni şi colegi ai tatălui meu. Mulţi dintre ei au decedat; alţii, precum tata, s-au pensionat cu mult timp în urmă. Ei au fost doar câţiva dintre nenumăraţii demnitari români şi americani, care din 1880 încoace au promovat consolidarea relaţiilor dintre ţările noastre, în perioade uşoare, dar şi în perioade dificile.
Câţiva americani extraordinari au slujit această cauză la Bucureşti. Eugene Schuyler, primul emisar diplomatic al SUA în România, a fost unul dintre cei mai buni experţi în această regiune şi prieten cu Tolstoi şi Turgheniev. Ziarul „The New York Times” l-a supranumit singurul adevărat „diplomatist” existent pe atunci în slujba SUA. A învăţat limba română, cunoştea pe toată lumea (inclusiv pe temperamentalul Mihai Eminescu), şi urmărea atent evoluţia evenimentelor. A participat la ceremonia de încoronare a regelui Carol, în 1881. Schuyler a anticipat, în mod corect, că încoronarea avea să consolideze România şi instituţiile sale.
Charles Vopicka, american de origine cehă numit ministru al Legaţiei SUA în România de către preşedintele Woodrow Wilson, a lăudat România pentru sacrificiile făcute în vreme de război şi i-a susţinut aspiraţiile în Primul Război Mondial. A rămas în Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană până când generalul von Mackensen l-a forţat să plece. Vopicka a continuat să spere că România avea să învingă chiar şi după retragerea Rusiei din război, în 1917. Odată întors în SUA, el a devenit cel mai neobosit susţinător al cauzei româneşti.
Încă dinaintea sosirii la putere a lui Ceauşescu, în 1965, Crawford a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Însă Crawford a povestit mai târziu, cu uşoară ironie, că şi-a petrecut două treimi din timp negociind cu Departamentul de Stat, mai degrabă decât cu românii. „Principala mea problemă a fost să conving Departamentul de Stat că lucrurile se schimbau cu adevărat”, îşi amintea el. Observaţiile lui Crawford au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada Războiului Rece.
În anumite momente, relaţiile SUA-România au fost marcate de tragedii. Ambasadorul SUA Franklin Mott Gunther a urmărit cu consternare crescândă atrocităţile comise de Garda de Fier şi modul în care mareşalul Antonescu a adus România mai aproape decât oricând de regimul nazist. Gunther şi-a prezentat protestele direct lui Antonescu, în 1941, fără niciun rezultat. Din nefericire, a decedat la doar câteva zile după ce Antonescu a declarat război Statelor Unite, fiind prea bolnav pentru a se mişca din patul său din Bucureşti.
În ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, diplomatul american Burton Berry a urmărit măsurile rapide luate de autorităţile sovietice de ocupaţie pentru a submina independenţa României şi a promova protejaţii Moscovei în posturi cheie. România era „o fereastră prin care putem urmări metodele sovietice în acţiune”, i-a avertizat el pe Truman şi pe alţii. Guvernul SUA trebuie să-i susţină mai ferm pe democraţii greu-încercaţi din întreaga Europă, sublinia el. Însă era prea puţin şi venea prea târziu.
Nici destinderea relaţiilor geopolitice dintre Washington şi Bucureşti în perioada ceauşistă nu au trasformat regimul acestuia într-unul mai deschis sau mai tolerant în plan intern. De fapt, unele voci susţin că „răbdarea” Vestului faţă de dictator a avut efectul contrar. Însă diplomaţii americani, inclusiv Harry Barnes şi Roger Kirk, vedeau negura epocii ceauşiste. Nu exista însă o reţetă simplă care să permită urmărirea intereselor comune în materie de politică externă în paralel cu presiunile asupra lui Ceauşescu pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Astăzi, România şi-a ocupat cu bucurie locul în cadrul celor mai importante două instituţii occidentale, NATO şi UE. Faptul că a făcut acest lucru în doar două decenii este, aşa cum le reamintesc adesea prietenilor mei europeni şi americani, o realizare remarcabilă. Diplomaţia românească şi, da, liderii politici români, merită toate laudele. Şi emisarii americani au jucat un rol important, de susţinere. În 2015, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând.
Există oare un fir roşu care traversează istoria relaţiilor dintre ţările noastre din zilele în care Eugene Schuyler lucra la lumina lămpii, într-o cameră la Capşa, până în prezent? Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său. Aşa a fost în cazul familiei mele şi noi nu suntem singurii. Acest lucru este demonstrat de poveştile diplomaţilor americani mergând înapoi până în anii 1960. Această legătură neîntreruptă există de aproape un secol şi jumătate şi ştiu că va continua să existe timp de multe generaţii de acum înainte.
Mark Taplin, diplomat de cariera, a fost Sef adjunct de misiune la Ambasada SUA din Bucuresti (decembrie 2005 – august 2008). Este autorul volumului "Imperiul deschis: calatorii prin locuri candva interzise"
1
4
