Pe 3 martie 2015, o știre uimitoare făcea ocolul presei americane: Stocurile de petrol ale Statelor Unite au atins 444, 4 milioane barili, cea mai mare cantitate stocată vreodată cu începere din anii 1930. Numai în săptămâna precedentă, stocurile au crescut cu 10,3 milioane barili, cea mai mare creștere înregistrată din 2002. Producția de gaze în luna februarie 2015 a depășit 2000 miliarde m3/zi, înregistrând o creștere de 1% față de luna ianuarie și 10,5% față de producția din februarie 2014.
Faptul că Statele Unite au ajuns să nu mai aibă unde să depoziteze țițeiul și gazeleproduse de companiile americane este cea mai strălucită și mai neașteptată confirmare a succesului revoluției tehnologice numite fracturarea hidraulică a șisturilor gazeifere și petrolifere. În același timp, pentru multă lume, motto-ul poate suna ca o contradicție în termeni: de unde Statele Unite erau, până nu demult, cel mai mare consumator de hidrocarburi, (unii „scenariști” spuneau chiar că războiul din Irak a fost, de fapt, declanșat pentru ca americanii să pună mâna pe petrolul de acolo!?!), s-a ajuns, de câteva luni bune, ca piețele internaționale și lumea finanțelor să fie obligate să accepte o nouă paradigmă: Statele Unite au acum prea mult petrol și gaze!!! Și acest fapt a determinat o re-evaluare a strategiilor de producție, rafinare, stocare, vânzare-cumpărare etc., pe termen scurt și mediu.
Piețele petrolului continuă să oscileze între o stare acută de îngrijorare şi un sentiment fragil de speranță că ajustarea ofertei, așteptată de multă lume, este deja pe drum. Cred că această ajustare, când va avea loc, va schimba fundamental structura piețelor de petrol şi vom asista, în următorii cinci ani, la apariția unei noi matematici a petrolului, în care ecuația clasică preț-cerere-ofertă va avea nevoie de soluții multiple pentru rezolvare.
În articolul Deflația petrolului. Cauze şi consecințe am indicat trei evenimente ca fiind declanșatoarele climatului deflaționist actual (revolutia fracturării hidraulice a argilelor petrolifere din SUA, re-începerea producției în Libia şi “gambitul” OPEC din 27 noiembrie 2014). Dar începutul anului 2015 aduce în prim plan un nou aspect, care cred că va afecta substanțial ajustarea ofertei de petrol văzute ca posibilă cale de rezolvare a ecuației preț-cerere-ofertă: transformarea Statelor Unite într-un swing producer (i). Prin acceptarea acestui nou rol pentru SUA, strategia OPEC, controlată de Arabia Saudită, crează un mediu cu o mare volatilitate a prețului şi cu stresuri semnificative asupra piețelor de capital şi mecanismelor financiare. Mai mult, se discută chiar despre dispariția rolului OPEC de arbitru al piețelor mondiale de petrol (Why OPEC is dead).
Întrebarea crucială a acestui început de an este: Se cuvine ca Statele Unite să-şi joace noul rol de swing producer şi să-și ajusteze oferta pentru stabilizarea/creșterea prețului petrolului?
Să vedem, mai întâi, cum se prezintă cei trei termeni ai ecuației, cel puțin în următorul “cincinal”, 2015-2020.
Oferta de petrol
Datorită revoluției fracturării hidraulice, producătorii de țiței de șist din SUA au devenit, fără intenție, swing producers. Asta înseamnă că ritmul adăugării de noi oferte pe piață se va ajusta rapid ca răspuns la schimbările de preț ale petrolului. Sau, cu alte cuvinte, se așteaptă ca producția de țiței a Statelor Unite să își reducă rata de creștere în perioada 2015-2017, pentru a se relansa apoi ca răspuns la o piață mai restrânsă. Astfel, se estimează o creștere moderată a producției în perioada 2015 – 2017 (de la ~9,5 la ~10,4 milioane barili/zi), care va fi urmată, între anii 2017 – 2020, de producții ajungând până la 13 milioane barili/zi. În 2014, contribuția țițeiului de șist la producția totală americană a fost de 1,5 milioane barili/zi, cea mai mare creștere anuală din istoria SUA(ii).
Impunerea sau, mai degrabă, asumarea, de către Statele Unite, a noului rol de swing producer în domeniul petrolului a fost determinată de schimbarea strategiei OPEC, recte decizia Arabiei Saudite, care, în luna noiembrie 2014, a făcut o mișcare decisivă: A renunțat, după patru decenii, la controlul prețului petrolului prin creșterea/scăderea cantităților produse. Practic, OPEC a lăsat piețele libere să decidă prețul petrolului, chiar cu riscul de a le inunda cu supraproducție.
În noul „cincinal” (2015-2020), OPEC va continua să existe, dar nu așa cum am știut-o. Arabia Saudită va continua să-și apere partea de piață, dar, în același timp, va permite pieței libere să funcționeze. Piețele de petrol se vor zbate să găsească o nouă plajă a prețurilor de echilibru. În acest context, sunt posibile schimbări de preț cu mare frecvență, întrucât consensul pe piața de valori este foarte instabil prin însăși natura sa.
A juca rolul de swing producer în locul Arabiei Saudite va fi o provocare pentru Statele Unite. Actualmente, țițeiul de șist produs de SUA a impus acest rol, dar perioadele dominate de investiții înseamnă că schimbările în producția de țiței vor fi mai lente decât implementarea unor schimbări în politica producției saudite. Arabia Saudită și OPEC s-ar putea să încerce să redevină iarăși ce au fost până anul trecut. Numai că ciorba reîncălzită nu mai are același gust. Unii membri OPEC (Venezuela, Nigeria) sunt „puteri” consumate în termeni de petrol din cauza războaielor, conflictelor interne, problemelor economice și lipsa investițiilor. Arabia Saudită mai poate spera să capete o influență puternica, dar nu la fel de mare ca mai înainte.
Rocada Arabia Saudită – SUA a avut deja loc pe piața produselor petroliere rafinate: în 2014, Statele Unite au exportat în medie 3,8 milioane barili/zi, o creștere de 347.000 barili/zi față de 2013, conform datelor raportate de U.S. Energy Information Administration (Petroleum Supply Monthly). Exporturile se referă, în principal, la benzină auto, propan și butan, iar principalii beneficiari au fost America de Sud și Centrală, Canada și Mexic. Exporturile americane de produse petroliere rafinate în 2014 au crescut pentru al 13-lea an consecutiv. În același timp, Arabia Saudită a exportat 2,3 milioane barili/zi de produse rafinate și s-a declarat mulțumită să ocupe locul doi pe această piață.
Pe lângă cuplul Statele Unite – OPEC, care și-au schimbat rolurile la începutul acestui an, mai trebuie considerați și alți jucători pe piața ofertei de petrol în perioada imediat următoare:
Irak: Securitatea este adecvată pentru a mări producția, în special în sudul țării, dar accentuarea insecurității în restul țării creează mari riscuri.
Iran: Un acord nuclear comprehensive și stabil se dovedește iluzoriu, dar producția de țiței continuă să crească încet, încet.
Țările Golfului: Reușesc să se mențină, în general, păzite de tulburările regionale, dar problemele pot apărea rapid.
Venezuela: Producția este în scădere și există riscuri de schimbări politice.
Rusia: Tensiunile legate de conflictul ucrainian diminuează accesul țării pe piețele de capital și tehnologie; în consecință, producția scade.
Șocurile întârziate ale unor proiecte amânate sau anulate vor diminua ofertele și din zone bine cunoscute, ca Africa de Vest ori Marea Nordului. Vor fi și surprize, inclusiv în locuri unde nu ne așteptăm.
Figura de mai jos ilustrează schimbările prognosticate ale producției celor 12 membri OPEC în perioada 2014-2020.
Cu excepția Statelor Unite, producția de țiței a țărilor non-OPEC se va menține constantă, în loc să crească.
Indicație pentru rezolvarea ecuației: Ajustarea ofertei este necesară imediat pentru rebalansarea pieței petrolului.
Cererea de petrol
La o primă vedere, creșterea cererii de petrol prezintă un ritm ascendent. Dacă în 2014 cererea a crescut numai cu 0,6 milioane barili/zi, se așteaptă ca aceasta să ajungă până la 1 milion barili/zi în 2015 și 1,3 – 1,4 milioane barili/zi în perioada 2017-2020.
Regional, însă, cererea ar putea fi mai slabă (de exemplu, în Rusia/CSI și America Latină), ceea ce va diminua efectul unor creșteri ale cererii în SUA și pe alte piețe. Îmbunătățirea condițiilor economice reprezintă factorul cheie pentru creșterea cererii de petrol. Răspunsul la cerere este o funcție cu două variabile: elasticitatea prețului(iii) și creșterea/scăderea PIB-ului, care sunt unice pentru fiecare țară.
Analiștii de la IHS estimează că, până în 2020, creșterea cererii de petrol se va apropia de 1,3 -1,4 milioane barili/zi, în principal, datorită îmbunătățirii condițiilor economice (vezi figura de mai jos)
Piețele emergente (de ex., China, India) vor continua să conducă creșterea cererii, în timp ce țările europene vor avea o contribuție parțială, uneori negativă. După cum rezultă din graficul de mai sus, țările din zona Asia-Oceanul Pacific vor contribui cel mai mult la dinamica globală a cererii, în special de hidrocarburi lichide.
Dacă cererea de benzină pe piețele libere răspunde scăderii prețurilor, cererea de motorină este în principal controlată de PIB. Astfel, în 2015, motorina reprezintă jumătate din valoarea cererii, incluzând și schimbările specificațiilor pentru carburantul folosit de tancuri petroliere și alte nave maritime de transport transoceanic.
Indicație pentru rezolvarea ecuației: Este foarte probabil că, în următorii cinci ani, creșterea cererii nu va „înghiți” surplusul ofertei, cu alte cuvinte, cererea nu este soluția la surplusul de producție.
Balanța globală a petrolului, perspectivele prețului și scenarii alternative
Balanța mondială a hidrocarburilor lichide se re-echilibrează doar pe măsură ce creșterea ofertei va încetini după 2015. În această relație dinamică, se întrevăd două faze:
- Faza I, 2015 – 2016: Prețurile petrolului vor rămâne sub presiune până când excesul de producție este redus sau eliminat. Majoritatea ajustării ofertei va avea loc în Statele Unite. Prețul petrolului Brent va ajunge la $47/baril în 2015 și la $63/baril în 2016.
- Faza II, 2017 – 2020: Prețurile vor crește suficient pentru a stimula o dezvoltare a producției care să satisfacă o creștere cumulată a cererii de 5,5 milioane barili/zi în 2017 – 2020. Proiectele amânate în 2015-2016, în particular cele din zonele de apă adâncă, vor avea un impact pronunțat asupra ofertei. Prețurile vor trebui să stimuleze și producția onshore din SUA pentru a satisface cererea. Se estimează că prețul petrolului Brent va ajunge undeva între $70 și $95/baril.
Nu este un secret pentru nimeni că actuala legislație americană nu permite exportul de țiței brut. Astfel că, producătorii americani nu pot să-l vândă decât pe teritoriul SUA, la un preț numit indicele WTI (West Texas Intermediat) pe piața NYMEX (New York Mercantile Exchange).
Istoric, diferențele de preț între indicele Brent (piața internațională din Londra) și indicele WTI au fost nesemnificative, atâta timp cât Statele Unite erau cel mai mare importator de petrol. Dar, începând din 2008, fracturarea hidraulică a argilelor petrolifere (în principal, argilele Bakken, Three Forks, Eagle Ford și cele din West Permian Basin) au schimbat radical structura importurilor americane. Așa cum am scris mai sus, actualmente, SUA nu mai au spații să depoziteze surplusul de hidrocarburi.
Locul tradițional de depozitare al hidrocarburilor americane este orașul Cushing din Oklahoma și tot acela este locul de unde pleacă spre New York cotațiile care vor fi incorporate în prețul american WTI. Capacitatea de stocare de la Cushing este de 71 milioane barili și este aproape de limita maximă.
Diferențele de preț Brent minus WTI (vezi figura de mai jos) au crescut constant din 2012 încoace, ajungând la $12,78/baril în prezent. Analiștii financiari estimează însă că aceste diferențe ar putea să atingă chiar $15 -$20/baril în următorii ani, dacă producătorilor americani nu li se va permite să vândă și ei pe piața internațională, acolo unde se plătește prețul Brent.]
