Pe 6 martie 1953, la ora 3 dimineața, după ce se transmisese muzică solemnă vreme de câteva ceasuri, vocea gravă a celui mai cunoscut crainic al postului de radio Moscova, Iuri Levitan, dădea citire unui comunicat din partea CC al PCUS, a Consiliului de Miniștri și a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, anunțând că a încetat să bată, în ziua precedentă, la ora 9 și 50 de minute seara, inima lui Iosif Vissarionovici Stalin, secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri, “colaboratorul și discipolul cel mai apropiat al genialei opere a lui Lenin, înțeleptul conducător și învățător al Partidului Comunist și al poporului sovietic”. Cum avea să observe cunoscutul jurnalist Victor Zorza în TheGuardian, știrea făcuse de-acum înconjurul lumii prin agențiile de presă, dar cetățenii URSS și ai Blocului Sovietic nu aflaseră încă. Radiourile vestice erau bruiate 24 de ore din 24. Informațiile erau draconic controlate. Și, desigur, ca într-un carusel al coincidențelor bizare, toate se petreceau cu doar câteva zile înainte de “aniversarea” a 30 de ani de la atacul cerebral care-l privase pe Lenin, în 1923, de darul vorbirii…
Odată anunțată moartea celui pe care, într-o carte scrisă împreună de autorii acestui eseu l-am numit genialissimulgeneralissim (“Dosar Stalin”, Curtea Veche, 2014), se încheia o eră și începea o alta. Nimeni nu putea anticipa cum va fi viața după Stalin, dar era clar că nu va mai fi ca pe vremea acestuia. Ar fi fost greu de închipuit atunci că, în doar câteva săptămâni, va demara vaga liberalizare internă, inițiată, culmea ironiei, de mareșalul URSS, ministrul de Interne și șeful poliției secrete, Lavrenti Pavolovici Beria. Discursurile rostite la ceremonia din Piața Roșie erau exerciții apologetice fără suflu, se repetau ritualic, de către Beria, Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov, pecum pe o placă de gramofon utilizată până la refuz, toate lozincile cultului deșănțat al răposatului “părinte al popoarelor” — în fapt, alături de Adolf Hitler, cel mai înfiorător criminal din istoria omenirii. Singurul în a cărui voce s-a simțit o profundă tristețe, singurul care avea lacrimi în ochi era Viaceslav Mihailovici Molotov. La acel ceas, fosta sa soție, Polina Semionovna Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla în deportare, acuzată de “naționalism sionist”. A revenit curând la Moscova, s-au recăsătorit și au rămas fideli până la moarte mitului lui Stalin. Nepotul de fiică al lui Molotov și al Polinei, Viaceslav Nikonov este comentator politic și un apropiat al lui Putin.
Au sosit să participe la “marele doliu” liderii “democrațiilor populare”, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, șefii partidelor comuniste din întreaga lume. La ONU, la propunerea Franței, se păstra un moment de reculegere în memoria celui dispărut. Se organizau ceremonii-mamut în toate statele sovietizate, de la Beijing și Hanoi, la Praga și București. Steagurile URSS și RPR erau atârnate în bernă la Ateneul Român, în toate instituțiile din țară, inclusiv școli, grădinițe și chiar creșe. Micii “Stalini” ai Europei de Est rămăseseră orfani…
Începea să se configureze ascensiunea fulgerătoare a lui Nikita Sergheievici Hrușciov. Lunarul “Novîi Mir” publica nuvela lui Ilia Ehrenburg, “Dezghețul”, a cărei titlu avea să simbolizeze deschiderea post-Stalin. În iunie, Beria era demascat ca “spion”, “trădător”, “dușman al poporului”, și avea să fie executat în septembrie. Tandemul Hrușciov-Malenkov anunța, în stilul esopic al limbii de lemn comuniste, revenirea la “conducerea colectivă” și la “normele leniniste ale vieții de partid”. În iunie, muncitorii din construcții din Berlinul de Est organizau prima insurecție anti-totalitară din Blocul Sovietic, înecată în sânge de intervenția sovietică și de trupele de securitate ale regimului Ulbricht.. La Budapesta, încurajat de Malenkov, Imre Nagy declanșa “Noul Curs”, denumirea unei politici de relaxare economică și culturală. Numele lui Stalin era pomenit tot mai rar în paginile “Pravdei”. În 1955, se reluau relațiile cu Iugoslavia, iar Hrușciov accepta să călătorească la Belgrad, trăind acel moment ca pe un drum la Canossa. În februarie 1956, în sesiunea închisă a celui de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a dat o lovitură mortală mitului lui Stalin. “Raportul Secret” a fost unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX, a deschis calea spre redeșteptarea spiritului critic și sfidarea efectelor dezastruoase ale spiritului revoluționar bolșevic.
Decesul dictatorilor totalitari este diferit în multe feluri, de la un caz la altul, și survine pe un fond politic extrem de relevant pentru orice analiză serioasă asupra acestui “ritual de trecere”. Dacă moartea lui Lenin a fost marcată de dorința puternică a succesorilor de a se instala într-o continuitate a politicii răposatului, ca imitatori și discipoli direcți, moartea lui Stalin a arătat, încă din prima zi a puternicei vești, că tot ce au dorit succesorii a fost să se disocieze de moștenirea sa. Deci, a existat o diferență marcantă în termenii popularității la decesul celor doi lideri, o diferență de estimare imediată a carierei lor politice. Și asta, trebuie să o spunem, în condițiile în care, așa cum am mai scris și cu alte ocazii, stalinismul a fost privit, pe de o parte, ca o extensie logică a leninismului, pe de altă parte, ca o trădare a acestuia. O dilemă logică și interpretativă cu care istoricii s-au confruntat în multele decenii ce au urmat celor două “sfârșituri de drum”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
