Motto: “Javrele îi urăsc întotdeauna pe oamenii decenţi.”–Boris Nemţov
Boris Nemţov și-a anticipat moartea. Devenise de-acum unul dintre cei mai vocali adeversari ai țarului Putka, vocea sa nu putea fi amuțită. Vorbea în numele acelei tradiții democratice ruse care a culminat în prăbușirea bolșevismului și în prima fază a regimului Elțin, cu toate dilemele și contradicțiile sale. Scria constant împotriva corupției oligarhic-feseibste simbolizată de regimul Putin, în clipa când a fost lichidat în chip mafiotic pregătea un text dinamitard pe acest subiect. Cum observa Evgenia Albaţ, editoarea revistei “Novoe Vremia”, Rusia a intrat într-o fază de război deshis între prietenii și inamicii statului de drept și ai societății deschise.
Nemţov a simbolizat un tip de politician comparabil poate cu un Zoran Djindjici, premierul sârb asasinat în 2003. A fost detestat de mafiile economice și politice, s-a identificat cu societatea civilă și aspirațiile ei. Într-un recent articol din “Washington Post”, Charles Lane, membru în board-ul editoral al ziarului, afirma pe bună dreptate că ne aflăm în plină ofensivă contrarevoluționară globală. Se încearcă anularea marilor achiziții democratice realizate prin valul revoluționar început în 1989.
Am scris și noi doi despre această periculoasă regrupare a forțelor care abhorează valorile și instituțiile liberale, de la liderii ruși și chinezi, la premierul maghiar Viktor Orbán și la regimul Ortega de la Managua, trecând prin Nicolás Maduro și alți neo-stângiști. Uciderea lui Nemţov marchează, credem, intrarea Rusiei putiniste în agonia terminală, deci într-o fază extrem de primejdioasă, când extremismul politic se îngemănează cu teroarea deschisă.
Nu suntem de acord cu cei care cred că Putin nu avea un interes în această crimă. Dimpotrivă, era cel mai interesat în ea, dar, specialist fiind în dezinformare, poate că a mizat exact pe acest gen de falacioase raționamente. Vladimir Putin a anunțat că va conduce personal investigarea crimei. Credem că merită să menționăm că la aflarea veștii asasinării lui Serghei Kirov la Leningrad, pe 1 decembrie 1934, o crimă de care (este consensul cvasi-unanim al istoricilor) nu era deloc străin, Stalin a plecat imediat cu trenul special la Leningrad, spre a conduce personal ancheta. Îl acompania șeful OGPU, Genrikh Iagoda. A urmat o serie de morți suspecte, inclusiv a șefului OGPU din acel oraș, dar și a altor proeminente figuri direct legate de paza lui Kirov. Stalin l-a anchetat personal pe făptaș, un personaj labil, probabil total manipulat de poliția secretă, la pălmuit și l-a forțat să spună lucruri pe care poate că acesta nu le gândea.
În 1936, la primul proces-spectacol de la Moscova, cel al lotului Grigori Zinoviev-Lev Kamenev, foștii camarazi ai lui Lenin au mărturisit, ca urmare a torturii fizice și psihice, că ei fuseseră creierul conspirației. Procurorul general al URSS, fostul menșevic Andrei Vîșinski, urla ca din gură de șarpe: “Câinii turbați să fie împușcați până la unul!” În 1935, Kamenev publicase în “Pravda” un articol în memoria lui Kirov intitulat “Omul-far”. Vîșinski cita din acet text și făcea spume la gură: “Hulești, acuzat Kamenev!”
În martie 1938, la al treilea proces-spectacol, cekistul Iagoda, urmașul lui Dzerjinski și Menjinski la cârma poliției secrete, colecționar de lenjerie intimă feminină, de otrăvuri și de literatură pornografică, aflat pe banca acuzaților, se “confesa” și își “recunoștea” rolul în uciderea liderului organizației comuniste din Leningrad. Spunea că a executat ordinul lui… Troţki! Absurditatea acelei mărturisiri nu a scăpat observatorilor lucizi, între care Arthur Koestler. După procesul Buharin, Kostler a demisionat din organizația scriitorilor comuniști germani în exil. Un an mai târziu, după Pactul Ribbentrop-Molotov, demisiona din Partidul Comunist German și începea să lucreze la romanul “Darkness at Noon” (cunoscut și sub titlul francez, “Le Zéro et l’Infini”).
Leningrădean el însuși, format în cultura politică a KGB-ului, deci în cultura politică a unei organizații criminale, admirator declarat al lui Felix Dzerjinski și al lui Iuri Andropov, poate că și apologet secret al unor Nikolai Ejov și Lavrenti Beria, Putin cunoaște bine subiectul. Ne întrebăm dacă a citit cartea semnată de Hélène Carrère d’Encausse, “Le Malheur russe”, un studiu pe cât de erudit, pe atât de tulburător și, vai, atât de actual, despre omorul politic în istoria Rusiei. Teza autoarei: aceea că Rusia reprezintă cea mai frapantă excepție de la regula generală potrivit căreia “progresul politic al societății tinde să ducă la soluționări ale conflictului prin alte mijloace [decât crimele politice]“. În prefața ediției americane a acestei cărți, marele istoric Adam Ulam spune: “Dacă ghinionul Rusiei sovietice pre-revoluționare a fost acapararea ei de către sectari fanatici, care aveau curând să se transforme în birocrați cinici, atunci ceea ce a schimbat în mod fatal natura vechii Rusii și i-a întârziat transformarea într-un stat modern a fost o altă catastrofă istorică–Jugul tătăresc” (d’Encausse se ocupă de trecutul violent al Rusiei începând cu perioada kieveană).
Uciderea lui Boris Nemţov este inseparabilă de efortul lui Putin de a contracara radicalizarea opoziției politice din Rusia, de a neutraliza, chiar prin asasinate, figurile care galvanizează acțiunile democratice și protestele împotriva aventurii imperialiste din Ucraina. Ceea ce este nou însă este faptul că autoritarului (sau “autorițarului”) Putin îi revine misiunea represivă, conform setării sale, în circumstanțe care generează presiuni pe care predecesorii săi de secol XX nu le-au avut. Dacă există ceva esențial adus de prăbușirea comunismului, mai ales în Rusia, dar peste tot deopotrivă, este tocmai această privare a figurii autoritare de mijloacele de legitimare a practicilor antidemocratice. Totul, inclusiv crima politică, se produce într-o lume infinit mai integrată în care mijloacele de informare sunt mai greu de controlat și în care izolarea unei țări este mult mai costisitoare. Într-un excelent articol din Journal of Democracy (“The Menu of Manipulation”, JoD 13, no. 2, Aprilie, 2002, p. 47), Andreas Schedler arată cum regimurile autoritare care organizează alegeri cu “ceva” opoziție sunt astăzi cea mai răspândită și întâlnită specie de regim autoritar. În acest sens, asasinarea lui Nemțov reprezintă un semn de maximă disperare politică la Kremlin. Recentele evenimente ne arată că Vladimir Putin se întoarce cu arme și bagaje în secolul XX, riscând și forțând, din ce în ce mai mult, bruma de rețetă democratică à la russe din “Meniul Manipulării”.
Sigur, nu trebuie căutate amprentele lui Putin pe trăgaciul armei criminale. Ordinele în regimuri de tip totalitar, comuniste sau fasciste, sunt șoptite, sugerate, insinuate. Dar ele sunt întotdeauna executate prompt. Care este, la capătul zilei, finalitatea probabilă a acestei crime? Credem că nu greșește Vladimir Milov (fost ministru adjunct al economiei și colaborator apropiat al lui Boris Nemţov în acțiunile de demascare a imensei corupții la vârf) atunci când afirmă că este vorba de un efort de a resuscita cultura fricii universalizate, de a instila un sentiment de teamă și neputință în rândul celor care refuză să pactizeze cu sistemul Putin. La fel ca acum un veac, când pe 31 iulie 1914 a fost ucis Jean Jaurès, glontele asasin a țintit spre o idee, spre un set de valori, spre o constelaţie de aspiraţii. Spre a relua titlul unui minunat cântec al lui Jacques Brel, credem că aici se află începutul unui răspuns la întrebarea: Pourquoi ont-ils tuéNemţov?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
