În urmă cu 98 de ani avea loc în Rusia unul din evenimentele foarte controversate ale istoriei contemporane. Revoluția din februarie, fără de care aceea din octombrie nu poate fi nicicum înțeleasă, a fost înfrântă, iar acest lucru a dat naștere la și mai multe polemici și interpretări. Există însă suficient de multe dovezi pentru a susține cel puțin două cauze majore ale evenimentelor: pe de-o parte, teza protestului condus de soldații și cetățenii patrioți împotriva catastrofalei strategii de război a guvernului țarist; pe de altă parte, teza potrivit căreia (și îmbrățișată, printre alții, și de Lenin) răzmerițele din Petrograd care s-au transformat în revoluție au fost produse de sentimentele anti-război ce n-au mai putut fi ținute în frâu. Era vorba de fapt de continuarea revoluției din 1905, catalizată, ca și atunci, de înfrângeri militare și disperare socială.
Pavel Miliukov, liderul kadeților (Partidul Constituțional Democratic), istoric de meserie și ministru de Externe în guvernul provizoriu de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea (pe 15 martie 1917), considera că războiul a fost cel care a dus deopotrivă la revoluțiile din februarie și octombrie. El și-a scris versiunea de poveste la câțiva ani după evenimentele din 1917 și a accentuat asupra faptului că revoluția a fost prilejuită de defectuoasa administrare a efortului de război de către birocrația țaristă. În pofida numeroaselor critici care i-au fost aduse, cert este că a fost unul din puținii oameni ai vremii care au știut exact ce doreau și au acționat cu mână forte: anume, o politică imperialistă condusă de un guvern burghez, din care să lipsească reprezentanții stângii. În cele din urmă, singurul personaj de stânga pe care l-a acceptat a fost eserul (socialist-revoluționarul) moderat Alexandr Kerenski, care a ajuns ministru al Justiției în același organ de stat provizioriu (până în octombrie același an, când bolșevicii preiau frâiele puterii, acesta avea să mai ocupe funcțiile de ministru de Război și premier; Kerenski și-a trăit apoi întreaga viață în exil, în Statele Unite, până în 1970, când moare la New York ca unul din ultimii supraviețuitori ai tumultului istoric din 1917; este îngropat la Londra deoarece Biserica Ortodoxă rusă din New York i-a refuzat înmormântarea pe motiv de apartenență la Francmasonerie). Este una din acele stranii coincidențe din istorie faptul că Aleksandr Kerenski și Vladimir Ulianov s-au născut în același oraș, la Simbirsk, și că tatăl lui Kerenski a fost directorul liceului unde a studiat cel care avea să semneze ulterior “N. Lenin”.
Dualitatea puterii
Convingerea lui Miliukov a fost așadar că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar. Să adăugăm că menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în inteligentsia epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică. Fapt e că deciziile guvernului provizoriu trebuiau susținute și de Comitetul Executiv al Sovietelor, ceea ce a dus la și mai multe blocaje în funcționarea puterii.
Acest tablou s-a tradus în practică prin următorul lucru: în lunile care au urmat revoluției din februarie, adică în martie și aprilie, guvernul burghez a încercat să implementeze politici socialiste. Era imposibil ca așa ceva să funcționeze. Guvernul provizoriu n-a avut practic altceva de făcut decât să tolereze imixtiunile sovietelor. După ce Miliukov a renunțat la poziția sa guvernamentală, pe 2 mai 1917, ca urmare a poziției sale inflexibile privind continuarea războiului și a protestelor pe care le-a stârnit din partea militarilor și cetățenilor din Petrograd, s-a ajuns la situația paradoxală, în fond un ecou al Revoluției Franceze, în care socialiștii moderați apărau revoluția liberal-burgheză (cea din februarie) împotriva atacurilor din ce în ce mai violente ale socialiștilor radicali! În perioada mai-iunie 1917, dar și la începutul lui iulie, atunci când bolșevicii ratează prima oportunitate de a prelua puterea, socialiștii moderați au aplicat în toate domeniile fostul program politic al lui Miliukov. Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari. Să precizăm că radicalismul bolșevic fusese declanșat odată cu revenirea lui Lenin din exilul elvețian și a lui Lev Troțki din acela american. Marele critic literar american Edmund Wilson (apropiat prieten al scriitorului Vladimir Nabokov) a scris, în anii ’30, o carte superbă purtând titlul “To the Finland Station”, despre reîntoarcerea lui Lenin și efectul electrizant al “Tezelor din aprilie” pe fondul unei analize a întregii tradiții a stângii revoluționare. Vom reveni la acel fascinant volum. Este ceea ce accentuează și Slavoj Žižek în mega-prefața antologiei scrierilor lui Lenin din perioada dintre cele două revoluții (“Revolution at the Gates”, Verso, 2002).
Menșevici, bolșevici, kadeți, eseri
În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov, cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totdată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum spuneam, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Miliukov.
Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susține că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.
La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două “comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.
Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. “Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romanicer și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin. Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împropietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă. Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă acestă ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.
De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre piederea completă a contactului cu realitatea.
*
Iată așadar doar 3 dintre marile narațiuni despre semnificația evenimentelor din februarie 1917 și tot ceea ce a urmat după. Revoluția din februarie este însă importantă și dintr-o altă perspectivă: ea este privită adesea ca o revoluție “democratică” (sau “democratic-burgheză”), spre deosebire de “surata” ei bolșevică! Să ne aducem așadar aminte fie doar și de faptul că în anii gorbaciovismului și ai perestroikăi, contrastarea celor două momente revoluționare ale aceluiași an (1917) a constituit un argument istoric esențial pentru mișcarea anticomunistă. În vreme ce sovietizarea/bolșevizarea Rusiei era formal condamnată, mișcarea din februarie a fost privită ca o tentativă dramatică de a salva patria și de moderniza și democratiza Rusia. Sigur, este o interpretare față de care noi, ca istorici neutri, trebuie să avem anumite rezerve, mai ales că ea corespunde inclusiv viziunii lui Kerenski (actor implicat) despre cele petrecute. Nu facem decât să probăm semnificația și importanța indubitabilă a momentului februarie 1917 pentru tot ceea ce a urmat după. Richard Pipes confirmă această intrerpretare în a sa magistrală lucrare “The Russian Revolution” (Vintage Books, 1991).
Apoi, au existat suficiente acțiuni și tentative de politici ale guvernului provizioriu care ne îndreptășesc să acceptăm o parte din “argumentul modernizator” al lui Kerenski. “Democratizarea” cuprinsese nu doar cadrele armate, dar și artele, cultura și alte domenii ale vieții în Rusia. Se ajunsese într-acolo încât inclusiv decizia anumitor atacuri armate era supusă votului. Toate acestea, fenomene intempestive și majore cu care societatea rusă, abia ieșită din zodia țarismului și aflată în plină conflagrație mondială, nu era obișnuită. Tot atunci se îmbogățește vizibil vocabularul politic: “democrație” (demokratiia), dar și “popor” (narod), “libertate” (svoboda) sau “socialism” (sotsializm) circulă pe buzele tuturor, dar, mai mult, sunt percepute ca sintagme corecte și legitime (până și nava de luptă “Împăratul Nicolae I” își schimbă numele în “Democrația”). Într-un articol apărut în Slavic Review în 1994 (Andrew M. Verner, “What’s in a Name? Of Dog-Killers, Jews and Rasputin”, Slavic Review, Vol. 53, No. 4, 1994, pp. 1046-1070), se vorbește fascinant despre numele care după Revoluția din februarie deveniseră de-a dreptul stânjenitoare pentru cei ce le purtau: în special “Romanov” și “Rasputin”. În presa rusă vremii puteai găsi istorii precum cea a soldatului Serghei Romanov, care, în aprilie 1917, dorise să-și schimbe numele, pe motiv că era prea “monarhist”, în cel de Serghei “Demokratov”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
