După aproape douăzeci de ani de când, cum îmi place să spun, ”stau în spatele cărților” ca redactor ori ca director editorial, iată că trebuie să fac pasul în față. N-aș fi făcut-o dacă nu m-ar fi pus pe gânduri o vorbă din textul tocmai publicat de Radu Vancu, una dintre semnăturile din hotnews/contributors pe care le urmăresc constant și cu admirație. Discutând despre scandalul premiului Eminescu (și un scandal este!), Radu Vancu amintește oarecum în treacăt, dar nu ca secundar, un alt lucru scandalos, noul proiect de lege a timbrului literar, și spune că ar fi vorba despre un scandal deocamdată dezamorsat. Or, pentru că lucrurile stau exact invers, cu timbrul-bombă gata să sară în aer, mă gândesc că sunt cumva datoare să îi previn la rândul meu, atât cât îmi stă în puteri, pe cei care se află în raza potențialei explozii.
Iluzia primei dezamorsări (scurt istoric)
Se pare că uniunile de creație, predispuse la varii cheltuieli pe care ajutorul totuși consistent primit de la Stat nu le putea acoperi, nu au fost capabile să colecteze de la editori banii care le reveneau potrivit vechii legi a timbrului literar. De aceea, o primă variantă de modificare a legii timbrului a fost încercată în urmă cu câțiva ani. S-a întâmplat să fiu de față la ultima discuție dintre inițiatorii proiectului de lege de atunci, lege cu mult mai blândă în modificările propuse decât forma de astăzi, iar concluziile acelei întâlniri au fost limpezi și au avut toate datele unui agreement: valoarea taxei TL nu poate crește, un timbru literar fizic tipărit și lipit pe cărți e exclus din rațiuni evidente, orice reluare a discuțiilor privitoare la legea timbrului îi va implica și pe editori. Nici una dintre aceste promisiuni nu a fost respectată, așa că, naiv și sentimental, vorba lui Schiller preluată de Pamuk, nu pot să nu mă întreb de ce cuvântul dat nu mai are nici un fel de valoare pentru dl Manolescu. Iar dacă dl Manolescu nu-și mai aduce aminte unde și când și-a dat cuvântul, îl pot ajuta: în biroul din acum pierduta Casa Monteoru, vechiul sediu al USR, undeva la primul etaj. La parter, în semi-întuneric, fum de lumânări și șoapte, se petrecea priveghiul lui Paul Everac… Era 19 octombrie 2011.
Iluzia celei de a doua dezamorsări
Iată că, după mai bine de trei ani, ceea ce ar fi trebuit să fie încă de pe atunci o dezamorsare s-a dovedit a fi doar o punere la păstrare a bombei. Acum, ea a fost scoasă din nou, ca o armă secretă în acest război pe care nici în ruptul capului nu pricep de ce USR îl declară cititorilor, scriitorilor și traducătorilor (unii membri, alții nemembri USR) și editurilor (editurilor în general, și editurii Humanitas, despre care tocmai s-a afirmat că ”plătește cu sfințenie timbrul”, în particular). Taxa este mai mare, forfetară, timbrul e fizic, exact ca la mărfurile supuse accizelor (tutun și alcool), editurile habar n-au avut de nimic, legea a trecut de nimeni știută (armă secretă) prin aproape toate ușile comisiilor din parlament și a fost deja votată în Senat. În ultima clipă, asociațiile de la care urmează să fie luați banii au prins de veste că li se pregătește ceva și au reușit, acum o săptămână, pe 16 februarie, să deschidăușa comisiei de cultură din parlament pentru câteva ore, atât cât să-și poată pleda cauza și răspunde acuzațiilor (minciunilor?, calomniilor?) aruncate în ajunul întânirii de către președintele USR, dl Nicolae Manolescu (”editorii mint cu ne-ru-și-na-re!”, ”vor s-ascundă evaziunea fiscală”).
Din nou, ca și acum trei ani la Casa Monteoru, de astă-dată la sfârșitul întâlnirii de la Parlament, avem promisiuni, un agreement, cuvântul dat de președintele comisiei de cultură că legea nu va mai face nici un pas și nu va mai trece de nici o ușă dacă nu se va ajunge la un acord între beneficiarii banilor și plătitorii taxelor respective. (La această întâlnire nu am fost de față, însă declarațiile publice făcute la sfârșitul consultării, inclusiv cele ale dlui Liiceanu, partener de dialog dinspre edituri, îmi sunt suficiente, iar dacă în emisiunea de luni ce vine Gabriel Liiceanu va găsi timp să spună cât de scurt povestea acelei întâlniri veți avea o și mai directă mărturie.)
Așadar 16 februarie trebuie că a fost momentul pe care oamenii de bună credință l-au înțeles ca ”dezamorsare”. Așa a crezut dl Radu Vancu, așa am crezut și eu, așa au crezut încă mulți alții. Atât doar că la nici două zile, picăm uluiți peste interviul dat de dl Traian Dobrinescu, deputat PNL, membru USR, scriitor (”arma secretă a poeziei românești de azi”, scrie într-o cronică la un volum de versuri al domniei sale) și, firesc, inițiator al proiectului de lege, ca și fostul său coleg, dl Varujan Vosganian, scriitor de asemenea, ba și vicepreședinte USR, dar, cel din urmă, mai puțin interesat în aceste zile de soarta timbrului literar. Ce spune dl Dobrinescu? Nici mai mult nici mai puțin decât că ”legea merge înainte”: ”Nu cred că este cazul să mai avem discuţii cu reprezentanţii uniunilor de creaţie. S-au terminat rundele de dezbatere publică şi cu preşedinţii de uniuni, şi cu organizatorii de spectacole, şi cu editorii. Cred că în două-trei săptămâni va fi supusă votului Comisiei de Cultură, după care va merge în plen. Legea va merge mai departe oricum, îşi urmează cursul, nu a intrat, aşa cum s-a auzit, la sertar. Nici vorbă!”
După cum vedeți, nu prea am avem motive să sperăm că bomba a fost dezamorsată. Dimpotrivă, întrucât un simplu gest, al votului în plen, ne desparte de explozie, aș zice că mai curând avem de-a face cu o grenadă care, dacă încă nu explodează, e pentru că cel care i-a scos cuiul de siguranță își calculează deocamdată traiectoria azvârliturii. Din nou, îndrăznesc să-l rog pe dl Liiceanu să ne spună dacă el, ca martor al întâlnirii de lunea trecută, înțelege mecanismul prin care dl Dobrinescu a trecut de la partenerul de dialog pe termen nelimitat (luni) la autorul monologului autist (miercuri).
După atâtea iluzii, câteva mirări îndreptățite
Reiau scurt mirările care m-au întristat cel mai mult: Cum poți să-ți calci cuvântul cu atâta ușurință? Cum poți să fii atât de orb încât să pleci la război taman împotriva celor care sunt de aceeași parte a baricadei cu tine, scriind cărți, editând cărți, citind cărți? Cum poți să sfidezi dintr-o lovitură regulile dialogului și ale bunul-simț, legile lumii și matematica elementară? Adaug acestor mirări cam metafizice încă două-trei nedumeriri tehnice: unde sunt uniunile de creație, unde e statul atunci când noi, ”producătorii”, dăm o bătălie care-i privește și pe ei cu pirateria din ce în ce mai incontrolabilă, mai înfloritoare? Dacă ar lupta pentru o taxă rezultată din recuperarea prejudiciului adus de această contrabandă ar avea mult mai mult de câștigat, și nu doar material. Dar ghișeul din spatele căruia ni se spune că ”nu putem face nimic” nu e o problemă nici pentru uniuni, nici pentru parlament.
Apoi, nu e oare ciudată amnezia de care dă dovadă USR atunci când cere bani de la edituri, în condițiile în care chiar ea a trecut prin lupta pentru supraviețuire a propriei edituri (și librării) – Cartea Românească? În cele din urmă, se știe, a renunțat la editură (cu librăria habar n-am ce s-a întâmplat), a păstrat doar un drept simbolic-administrativ contractual, pe perioadă determinată. Cu portofoliul ei, cu autorii ei, cu renumele ei (cea mai veche editură din România, înființată în 1919, desființată de comuniști în ᾿48, reînființată ca editură a USR în ᾿70), Cartea Românească valora mai mult decât toate celelalte nume noi de edituri fondate în România după decembrie 1989. Vorbim așadar despre o editură care, dimpreună cu experiența, capitalul de celebritate și patrimoniul luat în administrare de membrii uniunii căreia îi aparținea, ar fi trebuit să crească în ultimii 25de ani cât să fie holdingul cultural nr. 1 al României. Ar fi trebuit să fie inima trupului cultural al țării.
Cum de uită atât de ușor USR că i-a fost imposibil să țină în viață o editură, și asta în condițiile în care portofoliul, adică averea cea mai mare a unei edituri, era unul dintre cele mai de invidiat? Nu pot să-mi răspund decât închipuindu-mi că trauma administrării unei edituri s-a dovedit îndeajuns de mare încât să provoace amnezia ale cărei victime ne pregătim să fim acum cu toții. Cum? Plătind – plătind la propriu, cititorii, acel leu despre care dl Manolescu spune că e ca și cum n-ar fi. Și apoi plătind, din nou, editorii și cititorii deopotrivă, acei alți câțiva lei care vor rezulta din comenzile de timbre la Imprimeriile Naționale ca și din lipirea și urmărirea lor. (Apropo, e legală această comandă către stat pentru o taxă ce nu privește statul?)
Statul roman, citim în presa de specialitate, e incapabil să-și colecteze propriile taxe la un nivel cât de cât comparabil cu nivelul de încasare din țările civilizate. Ce-ar fi dacă am conștientiza cu toții, și uniuni, și edituri, și scriitori, și cititori – toți cei din această țară, ca și cei deocamdată plecați din ea – că soluția pentru binele nostru (nivel de trai, acces la cultură – inclusiv finanțarea uniunilor de creație) e altundeva, de exemplu, în parcarea ANAF de la Casa Presei, umplută cu mașinile cele noi, Dacia Logan (foarte frumoase!) primite de DGAF în decembrie, anul trecut, în cadrul unui eveniment patronat de însuși premierul Ponta, și lăsate de atunci să zacă mai toate sub zăpadă… Ce-ar fi dacă mașinile astea s-ar pune în mișcare, măcar acum, că pare să vină primăvara și nu mai e nevoie de efortul fizic necesar deszăpezirii? (Mărturisesc că numai gândul că voi găsi mai ușor loc de parcare îmi face bine!)
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
