Dedicăm acest eseu memoriei Hannei Arendt (1906-1975), ale cărei idei despre condiția umană ne inspiră continuu.
Motto: “Să fii un om (Mensch) e principalul lucru! Și asta înseamnă să fii ferm, lucid și vesel. Da, vesel în pofida a toate și a orice — de vreme ce smiorcăiala este treaba celui slab. Să fii un om înseamnă să-ți pui cu bucurie viața ‘în marea balanță a sorții‘ dacă este necesar, dar, în același timp, să te bucuri de fiecare zi însorită și de fiecare nor minunat…” – Rosa Luxemburg
Nicio altă figură din istoria socialismului european, dinainte, din timpul și de după Lenin, nu a susținut mai ardent spiritul libertar al tânărului Marx decât Rosa Luxemburg. O făcea spontan, nu apăruseră încă “Manuscrisele economico-filosofice”. Știa că apără o cauză pierdută atunci când, în ianuarie 1919, a luat partea insurecției suicidare organizată de Liga Spartacus, dar nu s-a dat în lături. A unficat, cum scria Hannah Arendt, spiritul revoltei și propria viață într-o sinteză sângerândă. A nutrit multe iluzii. A greșit de multe ori. Dar avea un merit: nu a acceptat cămașa de forță a birocrației, a detestat viziunea bolșevică despre o avangardă autodesemnată care se substituie de o manieră padagogic-elitistă clasei muncitoare reale.
Prin 1969, apărea în “Luceafărul” (era pe vremea când săptămânalul era condus de Virgil Teodorescu, fost poet suprarealist devenit funcționar al literaturii sub comunism) un eseu al lui N. Tertulian despre tânărul Lukács și Rosa Luxemburg. Vorbea acolo istoricul ideilor despre o carte complet necunoscută în România, intitulată “Critica Revoluției Ruse”. În acest volum, Rosa îi riposta lui Troțki, cel care justificase în “Comunism și terorism” dizolvarea, în ianuarie 1918, a Adunării Constituante, cu cuvintele: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm democrația parlamentară”. La care Rosa răspundea: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm nimic”. Era o aluzie străvezie la cultul mistic al partidului ca “vehicul al Rațiunii în Istorie”. Pentru Rosa Luxemburg, o asemenea viziune cvasi-religioasă era străină de natura libertară și rațională a unei doctrine revoluționare care nu uită individul. Era de fapt un ecou, poate subconștient, al reproșurilor lui Herzen la adresa revoluționarilor utopici, iluminatii de tip Cernîșevski, Tkaciov, Pisarev, Ogariov, etc. Același Tertulian (el însuși un personaj despre al cărui itinerariu ar merita scris un articol) se referea apoi și la un eseu despre Rosa Luxemburg din faimoasa carte a tânărului Lukács, “Istorie și conștiință de clasă” (Geschichte und Klassenbewusstsein). Între studiile de dialectică marxistă din ceea ce gânditorul greco-francez Kostas Axelos, marxist de orientare heideggeriană, a numit le livre maudit du marxisme, era, pe lângă “Reificarea și conștiința de clasă a proletariatului”, și cel, deopotrivă critic și elogios, despre teoria politică a Rosei Luxemburg și despre polemicile acesteia cu Eduard Bernstein și cu Lenin. “Critica Revoluției Ruse” a apărut și ca volum de sine stătător în seria cu scrierile Rosei, la editura pariziană specializată în stânga radicală, Maspéro. Să amintim impresionanta biografie a Rosei scrisă de istoricul britanic J. P. Nettl (monumentul literar prin excelență dedicat revoluționarei, din care nu lipsește niciun detaliu, oricât de infinitezimal, despre viața “Rosei cea roșie”), precum și studiile despre opera și viața ei, semnate de Hannah Arendt, Dick Howard, Stephen Eric Bronner și George Lichtheim.
Personajul intrigă la maximum: evreică poloneză devenită cetățean german, spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, Rosa a fost o cosmopolită, o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor. Istoria marilor patimi revoluționare din veacul al XX-lea include, negreșit, capitolul despre Rosa Luxemburg și destinul revoluției germane. Pentru că eșecul revoluțiilor germane care au urmat celei bolșevice (ianuarie 1919, martie 1921, octombrie 1923) explică în mare măsură catastrofele secolului trecut.
La Wilson Center, în urmă cu vreo doi ani, istoricul german Mario Kessler vorbea despre altă figură marcantă a comunismului german, Ruth Fischer. Născută la Viena, intelectuală autentică și militantă înfocată, Elfriede Eisler (numele ei de naștere) a condus PC din Germania în perioada numită “zinovievistă” a Cominternului. Împreună cu iubitul ei din epocă, Arkadi Maslow, au fost denunțați de Stalin pentru hiper-radicalism “zinovievist”. Dar, când era atotputernică în partid (1923-1925), Ruth Fischer a dovedit un dogmatism atroce, a fost chiar o aprigă stalinistă. Hannah Arendt amintește că Ruth Fischer a fost cea care a numit “luxemburgismul” un bacil sifilitic. Biografia ei (ca și a fraților săi, compozitorul avangardist Hans și politrucul stalinist Gerhard) este unul din subiectele discutate de Arthur Koestler în cele două volume ale memoriilor sale.
Conflictul dintre Lenin și Rosa a început încă din 1903-1904 și privea natura partidului revoluționar. Au polemizat ulterior pe tema conștiinței naționale și a dreptului la autodeterminare. Rosa, cu a ei mistică internaționalistă, vedea orice mișcare națională drept una în chip fatal reacționară, limitativă. Lenin susținea distincția dintre naționalismul națiunii mari, exploatatoare, și cel al națiunilor mici, asuprite, umilite. Pe de altă parte, atunci când se opunea sectarismului ultra-centralist al lui Lenin, substituirii clasei reale prin falanga numită “partid de avangardă”, Rosa revenea de fapt la una din ideile esențiale ale lui Marx: eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși. Cu alte cuvinte, ea respingea ceea ce Raymond Aron avea să identifice, mai târziu, drept substituționismul bolșevic.
În timpul Primului Război Mondial, Rosa și Lenin au făcut parte din stânga zimmerwaldiană și au denunțat în termeni vehemenți ceea ce ei numeau trădarea social-democrației europene. Într-un acces de furie la adresa foștilor ei camarazi din SPD, Rosa a numit Internaționala a II-a “un cadavru împuțit”. Rosa a fost închisă pentru pozițiile ei anti-militariste, a fost denunțată chiar de foștii ei camarazi din SPD. Era privită ca o aventurieră excentrică, o visătoare incurabilă. În acea perioadă a formulat Rosa Luxemburg faimoasa alternativă: “Socialism sau barbarie”. Nu și-a imaginat că secolul XX va arăta că acești doi termeni se pot îngemăna prin conjuncția “și”: Socialism și barbarie, egalitarism formal și lagăre de concentrare. Rosa suspecta orice formă de autoritarism, doctrinar și/sau organizațional. În programul PCG, pe care îl schițase ea însăși cu câteva luni înainte de moarte, a scris: “Revoluția proletară nu necesită teroare pentru a-și atinge scopurile, ea urăște și disprețuiește crima”. A apărat spontaneitatea revoluționară, democrația directă, consiliile auto-zămislite în praxisul luptei sociale.
Prietenul ei intim a fost, în acei ani, Leo Jogiches, camaradul de idei a fost Karl Liebknecht. Dar Rosa a fost creierul socialismului non-leninist. Ea a scris cea mai percutantă critică a dictaturii instituite de Lenin și Troțki. Ea a spus că libertatea este întotdeauna libertatea celui care gândește altfel (o idee enunțată în lumina celor ce se petreceau în Rusia și care apare in “Critica Revoluției ruse”, eseul scris în timp ce se afla în detenție, la puțin timp după Revoluția din Octombrie). A fost ucisă în chip sălbatic, asemeni lui Jogiches și lui Liebknecht, în ianuarie 1919. Manuscrisul “Criticii Revoluției Ruse” era destinat strict conducerii de la Moscova, dar a fost publicat de Paul Levi, liderul PCG în momentul când polemiza cu Lenin. În “Notele unui publicist” (1922), răspunsul lui Lenin dat lui Levi, liderul bolșevic o compara pe Rosa Luxemburg cu un vultur, care oricât de jos ar ajunge să zboare, oricâte erori ar fi făcut, rămâne întotdeauna, ca valoare și ca merite, deasupra găinilor. Tocmai de aceea, spunea Lenin, opera completă a Rosei (sublinierea lui Lenin) trebuie să fie publicată și studiată.
După moartea lui Lenin, cum spuneam, luxemburgismul a fot blamat ca o impardonabilă “deviere”. “Critica Revoluției Ruse” nu a apărut niciodată în URSS sau în statele Blocului Sovietic. Ideile ei i-au influențat pe mulți marxiști anti-totalitari, între care Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Revista întemeiată de aceștia, unde a scris și Jean-François Lyotard, s-a numit “Socialisme ou Barbarie”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Rosa nu era ucisă de Freikorps în ianuarie 1919? Cum ar fi reacționat ea la ascensiunea stalinismului? Probabil că ar fi fost rapid exclusă din PCG (se opusese înființării Cominternului prin emisarul ei trimis la Moscova), iar dacă rămânea în Germania ar fi fost arestată de naziști și ar fi pierit într-unul din lagărele morții. Dacă ajungea în URSS, ar fi fost poate împușcată în timpul Marii Terori. Cauza Rosei era una pierdută la un ceas istoric când, spre a relua titlul unui mare roman al lui Victor Serge, prietenul lui Boris Souvarine și al lui Panait Istrati, scriitorul atât de prețuit de Susan Sontag, il était minuit dans le siècle…
Rosa părăsise Polonia la 18 ani, studiase în Elveția, devenise cetățean german și petrecuse cea mai mare parte din viața sa revoluționară activă în Germania. Rămăsese însă tipic polonă în foarte multe aspecte și a exercitat o influență însemnată asupra Partidului Comunist Polonez în perioada de început a acestuia (partid fondat în 1918). “Hier liegt begraben Rosa Luxemburg, Eine Jüdin aus Polen”, așa începe poemul lui Bertolt Brecht, “Grabschrift für Rosa Luxemburg”. O criptă pentru Rosa Luxemburg, o alta pentru Boris Davidovici, eroul romanului lui Danilo Kiš, un cimitir al cauzelor pierdute…
Slavoj Žižek nu greșește când încearcă să regăsească nucleul rațional al acestor cauze. Eroarea sa este că își închipuie că o renaștere a negativității utopice poate să țină piept variilor încarnări ale utopiei negative. Nu trebuie scăpat din vedere nici “teatrul istoric” la care Leszek Kołakowski se referă pe bună dreptate în termenii “epocii de aur”: 1889-1914. Aceasta este perioada Rosei Luxemburg, cu un impact istoric mult mai mare decât admite Kolakowski. Este epoca în care, sub flamură marxistă, apar primele partide democratice de masă ale stângii care se transformă în adevărate mișcări politice. Ele au fost cele care au transformat conștiința de clasă într-un fenomen internațional. “Marea trădare” din 1914, când partidele socialiste și-au susținut guvernele în Primul Război Mondial, presupune faptul că exista ceva de trădat… La sfârșitul zilei, ceea ce face teoria politică a Rosei Luxemburg interesantă până și în prezent (lucru accentuat de Hannah Arendt, dar și de remarcabilul istoric al ideilor, Andrzej Walicki) este capacitatea ei extraordinară de a fi intuit că teroarea produce un tip de forță care, odată declanșată, nu mai poate fi oprită precum un simplu robinet de apă. Sau, cum spunea George Lichtheim: “Oricine îi va citi lucrările ori îi va studia cariera nu va putea să nu observe că Rosa Luxemburg a fost, mai presus de orice, o moralistă”.
Faima acestei femei neobișnuite făcuse o atât de puternică impresie în epocă încât, deși dintr-o generație mai tânără, numele ei era rostit alături de cele ale unor Jean Jaurès, August Bebel, Karl Kautsky ori Gheorghi Plehanov. Așa cum foarte frumos spunea biograful ei britanic, J. P. Nettl, Rosa “nu scrisese să convertească, ci ca să convingă”. A fost cu adevărat o tribună socialistă, dar niciodată o femeie de stat. A fost o idealistă, dar niciodată o naivă. Ca să parafrazăm titlul unui articol din 1901 al viitorului menșevic și ireconciliabil adversar al neo-iacobinului Lenin, Julius Martov, Rosa Luxemburg s-a aflat “mereu în minoritate”…
Pentru Rosa Luxemburg, erorile născute din spontaneitatea maselor erau preferabile “înțelepciunii” celui mai “bun” Comitet Central. Dacă ar fi apucat luna martie a anului 1921, când Lenin, Troțki și ceilalți lideri bolșevici au decis anihilarea revoltei de la Kronstadt, ar fi fost, negreșit, de partea oprimaților, nu a opresorilor. N-ar fi ezitat să numească masacrul drept ceea ce era, n-ar fi acceptat raționalizările specioase ale bolșevicilor. Rosa Luxemburg a simbolizat dimensiunea libertară a spiritului revoluționar, Lenin pe aceea despotic-totalitară.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
