Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Canaliile, nerusinarea si restauratia. "Apelul catre lichele" dupa un sfert de veac

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Vineri, 2 ianuarie 2015, 11:05 Actualitate | Opinii


Vladimir Tismaneanu
Foto: Arhiva personala

Mottto: Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.–Gabriel Liiceanu, “Apel catre lichele”

Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitură, “Apelul către lichele”, lansat de Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa execuția cuplului Ceausescu, a fost un manifest pentru claritate morală, un protest impotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu. Devenea limpede că tovarăsii vechi si noi nu erau dispusi să accepte pluralismul, voiau de fapt un fel perestroika românească. Voiau să rămană la putere. Vorba lui Iliescu: “N-am făcut placinta ca s-o mănance altii”. Adica, de pildă, victimele regimului, fostii deținuți politici, partidele democratice renascute, intelectualii critici, disidenții, participanții la protestele anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov, revoluționarii reali de la Timisoara, Bucuresti, Cluj si Iasi.

Lichelele s-au recunoscut in articolul dinamitard al filosofului, au reactionat ca lovite in moalele capului. Regimul comunist a fost unul lichelocratic. Lichelele domnea pretutindeni, isi făceau de cap si călcau in picioare tot ce era firesc. Lichelele de la CC al PCR, lichelele de la CC al UTC, de la UASCR, de la sindicate, din Securitate, din planificare, lichelele de la Departamentul Cultelor, lichelele din Directia Politică a Armatei, lichelele de la centrele universitare de partid, de la cenzură (pasămite desfiintata), de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, de la “Scanteia” si “Scanteia Tineretului”, de la la “Era Socialistă” (fosta “Lupta de clasă”), de la “Stefan Gheorghiu”, din TVR, de la Radio, din fruntea Ministerul Sănătatii (Iulian Mincu, cel cu “alimentatia ratională”) si a Ministerului Educatiei. Lichele gen Dumitru Popescu, Olivia Clătici, Ilie Rădulescu, Radu Pantazi, Tamara Dobrin, Gh. Al Cazan, Eugen Florescu, Ion Traian Stefănescu, Constantin Bostină, Mihai Dulea, Constantin Mitea sau Aurelian Bondrea (actualul uber-rector de la “Spiru Haret”, fostul lacheu al Elenei Ceausescu, a carui unica diploma provine de la Scoala Superioara de Stiinte Sociale “A. A. Jdanov”). Lichelele care dadeau tonul desăntatului cult al personalitătii, in frunte cu menestrelul de serviciu Adrian Păunescu, politrucul Nicolae Dragos si alti vadimi. Lichele onctuoase si lichele agresive, lichele bonome si lichele inchizitoriale, lichele surazatoare si lichele sumbre.

http://www.contributors.ro/cultura/menestrelul-comunismului-dinastic-sau-cine-a-fost-adrian-paunescu/

“Apelul” mie mi se pare că poate fi comparat cu “Poemul pentru adulți” al lui Adam Wazyk in Polonia, text exploziv din 1955, cu “Tovarasul Kucsera” al lui Gyula Hay in Ungaria, un articol care a grăbit inceperea Revolutiei din 1956 si cu “Cele 2000 de cuvinte” de Ludvik Vaculik din vara anului 1968. Se inscrie in filosofia vieții trăită in adevăr (Aleksandr Soljenițin si Vaclav Havel). In 275 de cuvinte, Gabriel Liiceanu a captat speranțele a milioane de romani. Piața Universității, zona liberă de neocomunism, a fost direct legată de revendicările din “Apel”, precum si de acelea din “Proclamația de la Timisoara”. Nu intamplător umblau minerii indrumati de securisti să-l prinda pe “legionarul” Liiceanu si să-i aplice o lecție definitivă…

Prin acel text de o admirabilă limpezime, Gabriel Liiceanu sfida pălăvrageala iliesciană despre reconciliere si afirma dreptul victimelor de a le cere călăilor, mari si mici, sa faca un pas inapoi. In Romania nu avusese loc o revoluție de catifea, precum in Cehoslovacia, dictatura lui Ceausescu lăsese in urma teroare, foamete, masacre. Facuse din minciună regula existenței umane, falsificase noțiunile esentiale de Bine, Adevăr, Dreptate.

Din acel moment, din clipa aparitiei “Apelului” in revista “22”, putem spune că a inceput razboiul fățis al noilor potentați impotriva intelectualilor critici. Este un război care nu s-a incheiat. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de catre Petre Roman a aparitiei fetidei publicații “Romania Mare”. A făcut-o pentru că Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor i-au promis că-i vor amuți pe intelectualii rebeli.

Gabriel Liiceanu a fomulat atunci, in acea intensă, concisă si impresionantă sinteză principiile unei revoluții care nu se lasa deturnată. Saga lunilor si anilor ce aveau să urmeze este direct legată de angoasele nomenclaturii, de frica lichelelor că vor trebui sa dea socoteală intr-o bună zi pentru infamiile pe care le-au comis. Dacă nu in justiție, macar in fata semenilor.

După un sfert de veac, lichelele prosperă, s-au reprodus si luptă cu disperare impotriva statului de drept. Avem azi lichele traseiste, experti in contorsiuni biografice, acrobați ai salturilor mortale cameleonice. In 1990, oficiosul FSN, ziarul “Azi” a condus cele mai infecte campanii impotriva GDS. Acolo lucra, ca tanăr jurnalist, Dan Mihalache, azi fruntas penelist si consilier al presedintelui Klaus Iohannis. L-a auzit cineva pe Dan Mihalache regretand public asocierea cu acea imundă, reptiliană fițuica? Si-a cerut vreodată scuze pentru mult mai recentele sale declarații anti-occidentale, pentru susținerea frenetică a loviturii de stat avortată din iulie 2012? La urma urmei, care este marea diferență intre dl Mihalache si un Octav Cozmâncă? Eventual, una de varstă. Pontocrația nu este altceva decat expresia adusă la zi a lichelocrației. “Coabitarea” silențioasă dintre democrație si pontocrație (lichelocrație) inseamnă, mi-e teamă, o abandonare a promisiunilor care au dus la votul istoric din 16 noiembrie 2014.

Cum imi spunea recent filosoful, ” Apelul” era adresat nu doar lichelelor, ci tuturor celor care ieseau din infern. Era o invitație la eliberare interioară, la recuperarea “omului interior” distrus de comunism, inclusiv pentru cei care trecuseră prin anii dictaturii nepătați, dar prin pasivitate, nu prin rezistență activa. Era un indemn la delichelizare sociala si la auto-delichelizare, incepand cu propriile noastre abdicări si frici. Era un gest de o normalitate coplesitoare si, in acelasi timp, era o declarație publică asupra adevărului elementar că a fi liber nu e nimic extraordinar, ci reprezintă condiția noastra firească. A fi lichea, canalie, torționar, delator, iata ceea ce reprezintă opusul umanului.

Expresie a marilor polarizări ale acelui decembrie insangerat, preludiu al nevrozelor si tensiunilor adesori explozive ce aveau să vină, “Apelul” a fost si ramane cel mai influent text politic al iesirii Romaniei din totalitarism. Scris cu maxima viteză, patetic si simplu in acelasi timp, de o sinceritate răvăsitoare pe care nici inamicii nu i-au putut-o contesta, “Apelul” a devenit bun public, a circulat in mii si mii de copii, cum s-ar spune azi, viral. Eliberandu-se pe sine grație acestui text iluminat si iluminant, Gabriel Liiceanu a contribuit la eliberarea noastra, a tuturor celor care credem că fără libertate subiectivitatea se usucă, se sufocă si moare.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















5209 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by