O adevărată furtună excremențială s-a abătut în aceste zile peste spațiul public românesc. Atmosfera dezbaterilor autohtone a fost mereu imprevizibilă, dar parcă de data aceasta ne-a prins mult prea nepregătiți. Vladimir Tismăneanu, un om care și-a pus la bătaie, constant, tot capul (luați-o cât se poate de fizic dacă doriți, amenințările pe care le-a recepționat de-a lungul vieții sunt cât se poate de reale), s-a trezit în acest sfârșit de an linșat mediatic de canalii și idioți deopotrivă. Rolul prostiei în istorie (vezi deja celebra decorare prezidențială a unui simpatizant legionar) este prohorisit de rolul nemerniciei în istorie. Coordonatorul Raportului care așeza România în condiția ei terapeutică esențială, textul fundamental adresat (mai ales) cadavrelor din dulapul societății tranziționale, este făcut una cu pământul “străbunilor” (mantra preferată a neo-legionarilor de la “Totul pentru Țară”) pe o platformă (z)bucium(ată) în fruntea căreia tronează, ni plus ni moins, simbolul Gărzii de Fier.
În tot acest timp, de la Palatul Cotroceni traversează prin deprimantul cyberspațiu al abjecției morale sunetul unei goarne triumfaliste: “Unul dintre cele mai frumoase evenimente care s-au petrecut în România ultimilor 25 de ani, în preajma Crăciunului”. Este enorm, nu-i așa? Nu zâmbiți, vorbim chiar de postarea on-line a consilerului Muraru pe chestiunea decorării lui Octav Bjoza. Dacă acesta este evenimentul-regină al ultimului sfert de veac, așa cum ni se sugerează, atunci condamnarea comunismului din decembrie 2006 ce-a fost? Aderarea la Uniunea Europeană și NATO ce sunt? Dar iată, putem contempla în grup (național, desigur!), un prim succes de răsunet al mandatului prezidențial. Când lucrurile încep dramatic de bine, cum să nu privim cu optimism înflăcărat spre orizontul următorilor 5 ani…
Se pare că am uitat mult prea facil –și acesta e unul din cele mai triste “evenimente” ale ultimilor 25 de ani, dragă Muraru– că democrația de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cea autentică, liberală, se bazează pe câteva principii vitale de la care nu trebuie făcut niciun rabat. În primul și în primul rând, se bazează pe o respingere simbolică și juridică fermă a elementelor de manifestare specifice extremismelor anilor ’30 și ’40. Ca fost bursier la Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., domnul consilier ar fi trebuit să știe mai bine… Tăcerea lui Klaus Iohannis pe acest subiect este cel mai prost semn cu putință. Armata de consilieri care a provocat furtuna excremențială la început de mandat a ales să-l țină în ploaia toxică, fără umbrelă. Dar poate că ne-am obișnuit deja, deși nu a trecut prea mult de la primele prestații publice televizate, cu abulia cronică a fostului primar de provincie. Ceea ce poate șochează și mai tare este tăcerea unor voci importante ale societății civile. Nu le voi numi aici pentru că se știu singure.
Pe de altă parte, “călăii fără simbrie”, cum este și acest Florin Dobrescu, apărătorul auto-intitulat al “poporului greu încercat”, acționează pur și simplu plecând de la ceea ce Arendt a numit thoughtlessness, adică absența gândirii. Dar, paradoxal, indiferent de motivațiile și scopurile acestor indivizi, strigarea lor “apare invariabil în straiele unei concluzii logice ineluctabile”. Ceea ce însă le scapă respectivilor “frați”, este că memoria nu înseamnă un continuu exercițiu plăsmuitor de autojustificări, că au avut loc tragedii istorice și că absența recunoașterii acestor tragedii privează o comunitate democratică de etica responsabilității și, deci, o plasează într-un registru profund amnezic. O concluzie un pic prea complicată totuși pentru cei ale căror lecturi și meditații se opresc îndeobște doar la ce scriu sau proferează ei înșiși.
Cum mai scăpăm totuși de antisemitismul larvar care plouă peste noi în rafale excrementale? Păi, în primul rând, spunând NU unor astfel de gesturi simbolice care raliază în jurul lor toți fanaticii ideii de puritate rasială. Apoi, citind și meditând, pe cât posibil, la mărturiile unor oameni care au înțeles, la prima mână cum se spune, secolul XX. De pildă, cartea de dialoguri cu Imre Tóth, apărută recent la Humanitas. “Provincialismul, naționalismul, mentalitatea izolaționistă și egocentrismul au fost factorii care au alimentat atitudinea ostilă față de evrei” (p. 213). S-au chinuit oare, vreodată, acești fanatici antisemiți să priceapă, și eventual să risipească, norii de prejudecăți care le-au camuflat sinapsele? Asocierea constantă a comunismului cu evreitatea face parte, fără doar și poate, din eternul priveghi al rațiunii. Știu oare acești fanatici ai delirului anistoric ce altă șansă ar fi avut evreii, în anii ’30 și ’40, în afara ideologiei comuniste? Ne pot spune și nouă, dar fără a invoca personaje colective (de ex: poporul) sau descendențe de vreun fel? Nu este nicicum un exercițiu de disculpare colectivă, autorul acestor rânduri face mai cu seamă apologia celor care, asemeni lui Tóth, au înțeles să se despartă, depotrivă, de cele două fețe ale Ianusului totalitar. Nu justific aici, spre exemplu, un Ludovic Czeller, în pofida destinului său tumultos (am scris despre fostele unelte ale Securității în două dicționare dedicate sistemului carceral comunist, inclusiv despre Czeller), ci pur și simplu resping categoric tentația unor nesăbuiți de a opera cu generalizări și de a sugera culpe sangvine. Logica lor, atâta câtă și dacă a mai rămas, este fundamental una a excluderii și interdicției. Nu i-a interzis nimeni domnului Bjoza să fie președintele AFDPR (deși diferențele față de Ticu Dumitrescu sunt cosmice) sau domnului Iohannis să fie înconjurat de oameni descalificanți. În schimb, i-au interzis mult prea mulți lui Vladimir Tismăneanu dreptul de a formula opinii pe o temă pe care nu doar că are căderea intelectuală să se exprime, ci și cea morală.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
